Muzica iubita: Stevie Ray Vaughan

Muzica iubita: Stevie Ray Vaughan

Din seria “Dumnezeu îi ia la el pe cei pe care-i iubeşte”, azi ne delectăm cu muzica unui artist ţeapăn de tot, adorat în special de amatorii de “blues”, Stevie Ray Vaughan.

Cum l-am descoperit? Eram deja de ceva timp la radio şi încercam să recuperez toată muzica neştiută în 20 de ani. Hai să spunem că eu sunt “deşteapta” care la interviu pentru postul de redactor muzical radio spuneam că nu-mi plac decât Stairway to Heaven de la Zep şi o piesă sau două de la Deep Purple, că mă iritau ăştia că-s “răcniţi”. Partea nasoală era că nu mergeam să iau job la Kitsch FM sau Prost FM, unde nu trebuie să ştii muzică, nu de alta dar nu asta difuzezi. Eram interesată de un job la un “adult contemporary” pe care timişorenii îl ştiu ca Radio Analog.

Doamne cum s-a uitat de amuzată şefa de muzical şi viitoarea mea colegă pentru următorii 7 ani la mine. Imaginaţi-vă o mătură înaltă, îmbrăcată în cămaşă de “rocker” (îmi plăceau, culmea-i că nu adoram muzica în cauză), cu ghiozdanul pe ambii umeri, venită la “audiţii”, care spune unui om ce a halit muzică ani buni (la fel ca restul de colegi de la radio, că erau toţi enciclopedii pe 2 picioare) că e de rahat rockul, că-i prea urlat. Nuş’ ce m-a salvat, poate faptul că printre alte cretinisme debitate am spus că-mi place Joan Baez, deci era clar că oi fi ceva material, doar că-s prost informată.

Cert este că imediat după ce am început “internship-ul” acolo, am trecut să mestec muzici serioase şi să văd dacă Deep Purple, sau Uriah Heep chiar îs de rahat.

Ceea ce chiar nu sunt. Imediat ce am început să casc urechile, mi-am dat seama că rockul ăla nu-i urlătură amboulea, că oamenii ăia chiar au talent şi voce. Iar colegii mei aveau mereu un uriaş respect faţă de asemena artişti, chestie care mi i-a făcut tot mai interesanţi. Le-am acordat o şansă şi aşa am început să ascult şi altceva decât Depeche Mode şi CC Catch.

Unul dintre colegi era terminat după “bluzane”. Bun, era înnebunit după Eric Clapton, care fie vorba între noi chiar a făcut muzică mai deşteaptă decât Layla aia lălăită unplugged. Şi de la ăsta am trecut la alte combinaţii, apoi mi s-au servit BB King, John Lee Hooker, Sonny Boy Williamson etc.

Cum arhiva era plină de tot felul de CD-uri, mi-a venit şi mie pofta să cumpăr câte ceva. Din fericire nu aveam bani de aruncat pe din astea, plus că m-am prins repede că poţi stoca muzică pe comp, nu să umpli casa de discuri. Ştiu însă că am cumpărat un CD pe care scria “Black Blues”. Era o compilaţie din aia ucraineană sau alte porcării din astea “piratate” pe care erau o căruţă de bluesmani negri. Că de aia se chema aşa. Normal că deşteptul care a făcut selecţia nu s-a mai gândit că Stevie, fie-i ţărâna uşoară era supărător de alb, dar ce mai contează.

Aşa că de atunci mi-a rămas puternic în suflet muzica lui şi mă amuz de fiecare dată pe tema “culorii” lui. Pe discul în cauză, pe lângă alţi “mamuţi” ai blues-ului era şi el cu Tin Pan Alley, care zic io că-i genială.

Tin Pan Alley e chiar o zonă în NY, între 5th şi 6th Avenue, pe 28th Street. Destul de aproape de Flatiron, ceea ce mă duce cu gândul că foarte posibil am trecut ca gâsca pe acolo. Las’ că nu-i timpul pierdut. Promite Ramonica să ajungă şi acolo.

Un “hit”, Crossfire. Ceva mai uşurel decât Tin Pan Alley, asta e clar.

Revenim la treburi serioase cu The Sky Is Crying

Pentru amatorii de blues, mai sunt nişte nume interesante acolo: BB King şi Albert King.

Din seria “hitul de la miezul nopţii” nu uităm Texas Flood.

Nu vă bag pe gât toată discografia, nici nu vă plictisesc cu poveşti despre el, că există destule situri care să facă asta. Zic să încheiem cu o altă piesă dragă mie, Couldn’t Stand The Weather.

Sper ca măcar jumătate din cititorii mei care nu ştiau despre muzica lui să aibă răbdare să asculte piesele acestea. Nu este muzică facilă, dar sunt piese frumoase, iar el sigur ar fi avut şi mai multe de spus în muzică dacă mai trăia.

Orice share ajuta. Multumesc.
Share on Facebook
Facebook
Pin on Pinterest
Pinterest
Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin

7 Comments

  1. Stevie Ray Vaughan este una din “piesele” din “puzzle-ul” personalitatii mele. Preferata mea ramane “Tin Pan Alley”. O ascult la intervale de timp, o “iau” ca pe un medicament … care imi intareste sistemul imunitar impotriva amarului.
    Te rog, cand ajungi acolo, fă cativa pasi si in numele meu, pentru mine. Multumesc.

  2. BogDan

    Probabil cel mai inovativ bluesman şi probabil şi cel mai tehnic, muzician care poate sta fără probleme alături de miticul Jimi Hendrix. Un suflet aparte, un mod de interpretare inimitabil…
    Dumnezeu să-l odihnească!
    Şi nu pot să mă gândesc la faptul că-n elicopterul care i-a însemnat ultimul drum trebuia să se afle şi Eric Clapton, care a ales în ultima clipă altă variantă de transport…

  3. Ah, cînd am citit partea cu Clapton, mi s-au răsucit urechile de furie. Layla (versiunea iniţială) este o piesă cum puţine s-au văzut (unde mai pui că scrie pe ea Duane cap-coadă). Din păcate, face parte dintr-o perioadă mai puţin cunoscută în România (unde cultura muzicală despre Clapton se opreşte pe undeva, la marginea inferioară a anilor optzeci şi Wonderful Tonight cu Collins la tobe, pe Super Channel)

    Cît priveşte TPA, dacă ţi-a plăcut versiunea aia, o s-o iubeşti pe asta http://www.youtube.com/watch?v=b9oymWJXp68, este absolut dincolo de noi (vorba lui Mulder).

    By the way, fratele lui (care este considerat de mulţi ca fiind superior ca tehnică şi restu, cred că şi SRV a spus-o la un moment dat) încă mai cîntă şi chiar cu succes … http://youtu.be/TU7RLkAbW8o

  4. BogDan

    @neagrigore – Măi nene, care eşti, eu mă cantonez în blues, care este, iar SRV e pentru mine, alături de BB King, ceva aşa…la care tre’ să nu te uiţi mult, ca să nu-ţi arunci chitara pe geam :)) Da, cânt pe acasă, mă prostesc şi eu 🙂 Ei bine, habar nu aveam că fratele lui SRV dă şi el pe corzi şi trebuie să recunosc, le dă bine rău. Există o singură problemă, nu transmite din el ceea ce transmitea SRV, dar e al dracului de tehnic şi expresiv pe muzică. Merci mult, că uite aşa învaţă omul 🙂

    • Felicitări şi spor la cîntat. Dacă nu ai auzit de Jimmy, ceva-mi spune că nici de Derek Trucks nu ai auzit. Vezi că sunt nişte dvd-uri cu Clapton, Crossroads (are un festival ambulant de cîţiva ani, cu care se plimbă prin State, uite, ca să-ţi faci o idee http://www.youtube.com/watch?v=2gO7FI_ogvA)

      • BogDan

        Bunnn! Iată cum începe o zi extrem de bine 🙂
        Merci mult! Toate cele bune şi pentru tine 🙂

  5. vlad popa

    black bluesul ascultat pe un casetofon sony, pentru care ma bateam cu taica-meu, era muzica mea de citit/invatat/scris; mie albii care canta blues mi se pare ca le lipseste o anumita forta, probabil venita din genetica suferintei, catalizatorul bine stiut al bluesului asa ca prefer bluesmanii originali, abanosi :));

    soundtrack-ul filmelor blues brothers nu e rau deloc pentru cine vrea o introducere in domeniu; cat despre rock, sau cel putin cel considerat de puristi adevarat, atata aversiune mi-a provocat taica-meu cu piesa I’m going home de la tenn years after, inregistrare de la woodstock cred, ca si acum ma apuca nabadaile cand aud rock in forta :))

    casetele inregistrate de batran in zeci de ani de zile s-au ros si acum eu am ramas sa caut melodii la care nu le situ bine numele, multe din ele inregistrate acu juma de secol prin baruri, cu niste chitari ciupite in ritmul serii respective, cu niste plamani care fac trompetel sa planga si cu niste voci ragusite dar calde de iti trec prin tine…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.