Invidiem succesul?

Invidiem succesul?

Săptămâna care a trecut mi-a prilejuit întâlnirea cu o fostă colegă de generală, cea mai ‘realizată’ persoană pe care o cunosc până la ora asta din trupa veche de colegi. A venit în State pe vremea liceului, s-a şcolit aici şi apoi s-a apucat de pasiunea vieţii ei: design vestimentar. Hai să spunem că la ora acesta stă extrem de lejer la capitolul financiar, are linia ei de haine care au nişte preţuri imposibile pentru noi, oamenii de rând, are hainele la vânzare pe 5th Avenue, magazine prin o groază de locaţii şi succes cu grămada.

Ne-am tot vorbit de câteva zile că, dacă tot vine prin NYC, să ne vedem şi noi la faţă. Ne-am întâlnit miercuri seara şi am stat la poveşti cu ea, mama ei şi o prietenă până aproape de miezul nopţii. Ne-am revăzut după aproape 20 de ani şi am avut destule să ne spunem. A fost o seară extraordinar de reuşită şi ne-am propus să repetăm figura. Experienţa ‘hollywoodiană’ a maturizat-o foarte mult, munceşte ca un sclav, dar este clar că succesul a venit pentru ea şi nu are decât să se bucure de ce a realizat şi încă realizează.

Ce m-a întristat însă era reacţia unor foşti colegi, deloc ‘plăcuţi’, la iniţiativa ei de a mai comunica. Mulţi români plecaţi de ani buni abia aşteaptă să audă despre ţară, să revadă foşti colegi sau rude. Este poate o reacţie normală a unor oameni ‘înstrăinaţi’, care, chiar dacă au succes şi o viaţă excelentă peste hotare, se bucură când pot să mai flexeze muşchiul limbii române.

Era foarte hotărâtă să ne vedem, deşi programul ei ‘isteric’ de muncă abia ne-a permis puţine ore de discuţii, când teoretic, la cât era de obosită, ar fi dormit şi în picioare. Dar a tras de ea pentru a fi o gazdă excelentă şi pentru a mai povesti şi cu altcineva decât mama ei şi o bună prietenă. A încercat să facă legături şi cu alţi colegi, dar a primit un umăr foarte rece, dacă-mi permiteţi să traduc aşa haiduceşte o expresie. Era foarte nedumerită de ce se întâmplă asta şi mai ales cu ce a greşit ea.

A greşit clar: are succes.

Mi se pare idiot să ai asemenea invidii, dar este clar că o femeie care se bucură de un succes absolut remarcabil (haine apreciate, rochii purtate pe covorul roşu de diverse vedete, o viaţă de lux etc.) nu este privită chiar cu ochi frumoşi de alţii care nu mai ştiu cum să planifice plata ratelor sau cum să tragă de salariu de la o lună la alta. Chiar dacă înţeleg ‘mecanismul’, nu înţeleg totuşi reacţia.

Prietena aceasta a mea a reuşit PE PIELEA EI. Nu mi-a luat mie şansele la o viaţă mai bună, nu s-a ridicat pe munca mea şi nici pe norocul meu. Da, eu muncesc ca o vită o lună pentru cât câştigă ea poate în 10 minute, dar meritul este al ei, aşa cum realizările mele (clar mai mici, dar poate mai mari faţă de alţii) sunt meritul meu şi al celor care mă sprijină.

De ce mi-ar fi mie ciudă că are viaţa pe care o are? Şi mai ales, de ce aş fi nepoliticoasă doar pentru că eu nu am putut mai mult?

Ştiu de prin toamnă de situaţia ei şi am fost încântată când am aflat cât de bine îi merge. Îmi place să discut cu oameni care AU REUŞIT, îmi place să ştiu că se poate şi că sunt şanse. Am observat în timp că oamenii care s-au realizat într-un domeniu pot fi un izvor de inspiraţie. Nu vorbesc aici despre chestii ilegale, vorbesc despre MUNCĂ şi o idee de noroc, deşi ştiţi cum se spune ‘cu cât munceşti mai mult, ai mai mult noroc’.

Am cunoscut în toţi anii aceştia oameni care ţin situri puternice, oameni care au firme serioase, iată chiar şi un designer vestimentar care a dat lovitura. Mi-au fost mereu o bună inspiraţie. În copilărie eram prietenă cu premianta clasei (eram şi vecine, iar fata era chiar super OK). Era un exemplu pentru mine, aşa că, deşi am fost un copil foarte cuminte, învăţam chiar şi de ‘obraz’, să nu o dezamăgesc.

Am avut o prietenă de familie cu 2 facultăţi (făcute foarte serios), o tipă super deşteaptă şi studioasă, ajunsă apoi profesor universitar. Vedeam că trebuie să înveţi pentru a deveni cineva şi mă inspirau reuşitele ei. Nu am fost niciodată la nivelul ei, dar nici nu cred că am făcut-o de râs.

Apoi am cunoscut o familie de ‘îmbogăţiţi’, cu o firmă de succes. Părinţii făcuseră ‘bişniţ’ la sârbi şi la unguri după 89, la fel ca mulţi alţi ‘vestici’. Dar, spre deosebire de majoritatea, în loc să spargă banii, şi-au făcut o firmă. Pe când am ajuns eu prin casa lor tatăl avea deja o firmă foarte bine înfiptă, bani grămadă, dar muncea în continuare de la 6 dimineaţa la 12 noaptea. Era un model de seriozitate, motiv pentru care firma mergea tot mai bine.

Pe când am ajuns mare forumistă, am dat de un puşti (pe vremea aia), care conducea şi făcea bani de pe asemenea situri. A fost primul meu exemplu real de om care trăieşte de pe munca asta, pe vremea pe când eu învăţam cum se instalează un phpBB. Am lucrat ca moderator pe două dintre forumurile lui şi am încercat să-i sorb fiecare cuvânt.

Cam la fel s-a întâmplat când un freelancer îmi spunea în 2009 ‘lasă ideea de a te angaja, stai ca freelancer’. Am primit multe sfaturi de la el şi exact SUCCESUL lui mă îmbărbăta că ‘se poate’. Iubi mi-a fost exemplu, familiile noastre, o groază de oameni pe care i-am cunoscut şi care s-au ‘înfipt’ într-un anumit domeniu.

Dacă ştii să asculţi, fiecare are o poveste şi fiecare este dispus să-ţi dea un sfat sau o idee.

Dar trebuie să scoţi sâmburele ăla blestemat al invidiei şi să încerci să înţelegi CE A FUNCŢIONAT pentru ei. Nu toţi oamenii au succes pentru că se prostituează sau intră pe pile, contrar ideilor generale ale românilor fără chef de iniţiativă. Este drept că de multe ori în cariera fiecăruia este un ‘break’, un moment definitoriu sau o clipă de noroc, dar fără MUNCĂ, poţi să faci ceva pe norocul ăla, dacă-mi permiteţi să fiu un pic scabroasă.

Există milioane de oameni care au pornit de foarte jos şi s-au realizat, la fel cum există milioane de ‘beizadele’ crescute în puf, dar care au rămas nişte rataţi. Un început bun în viaţă nu strică, dar nu este obligatoriu pentru a reuşi.

Mă bucur să povestesc cu această prietenă, aşa cum mă bucur să povestesc cu mulţi alţii care au ceva de spus în domeniul lor. Am observat că mă inspiră, chiar dacă suntem pe domenii diferite. Cunosc destui oameni care nu doresc să facă un pas măcar spre a reuşi, pentru că e mai uşor să te plângi că altul are noroc, că nu-ţi dă statul etc. Am cam obosit să mă ţin de gulerul lor, să le dau EU idei şi să fiu mereu ‘amuţită’ că nu ştiu cât e de greu. Sigur că nu ştiu, doar eu intru dimineaţa în baie şi, pe lângă tanga cei coloraţi găsesc câte o hârtie de 500 de euro. Că doar banii se produc automat pe la 2-3 noaptea, pe sfoara de rufe, sume duble de sărbători, că doar aşa e-n tenis.

Ceea ce au în comun majoritatea celor pe care-i ştiu ‘realizaţi’ este MUNCA. Cam toţi trag serios, sunt mereu deschişi la noi idei, depun mari eforturi spre mai bine, mai mult,  mai mare. Nu am nivelul de trai al colegei mele şi nici a altor oameni de succes pe care-i ştiu, dar nu mă pot plânge. Am ajuns aici prin MULTĂ MUNCĂ şi trag constant să fie măcar pe atât de bine. Îmi bat capul să scot chestii noi, să fiu mai productivă, să găsesc noi clienţi etc. Cu toate plimbările astea ale noastre, lucrez în continuare 7 zile pe săptămână şi singurele zile în care nu stau de la 9-10 dimineaţa până la 12 noaptea cu nasul în calculator sunt zilele în care ne preumblăm prin oraş. Şi atunci (ca acum de pildă) seara tot încerc să mai strecor 3-4 ore măcar de muncă.

Eu deci, ca o ciudată ce sunt, nu invidiez oamenii care au succes. Le ascult poveştile şi încerc să mă las inspirată de efortul lor. Mă bucur să văd CĂ SE POATE, pentru că asta înseamnă că şi eu am o şansă de mai bine. Nu la nivelul la care unii au ajuns, dar mereu se poate ceva mai mult …

17 Comments

  1. noni

    Daca exista o invidie “pozitiva” atunci e a mea. Pe cei cu foarte mare succes ii invidiez si ma fac sa trag si eu mai tare. In rest, bravo lor.

  2. cris

    Extraordinara postare, Ramona! Ar trebui share-uita de cit mai multi, sa citeasta romanii si sa inteleaga odata pentru totdeauna ca STATUL NU DA DE POMANA! Nu statul trebuie sa-ti repare casa, nu statul trebuie sa-ti creasca puradeii, nu statul trebuie sa-ti puna mincare pe masa! Suntem o natie care-si plinge de mila, se bucura “sa moara si capra vecinului”, ii invidiem pe cei care au dar nu facem nimic sa avem si noi. (Bine, ies din aceasta discutie “imbogatitii de razboi” cum le spun eu celor care au devenit milionari din afaceri cu statul si tzepe.)Te admir si te felicit pentru ce ai reusit sa faci. Urmeaza-ti drumul, invata in continuare de la oamenii care au reusit prin forte proprii si-ai sa ajungi departe (ma rog… geografic ai ajuns deja, sper sa reusesti sa ramii acolo 🙂
    Cu mult drag, Cris

    • ionut

      Insa statul e obligat sa-ti dea ceva(in vreun fel) inapoi, atat timp cat ai platit/platesti taxele la stat.

      • dojo

        Ionut, daca vrei sa reusesti in viata, nu astepti sa-ti faca statul. Si fata de mine minunatul ‘stat’ are destule datorii. Dar, daca era sa stau cu dosul in sus, faceam pe naiba. Bucura-te sa nu ai nevoie de ajutorul lui si mai ales incearca sa mergi pe drumul tau. Idealul nu este sa astepti sa pice de acolo ceva, ideal este sa faci tu, incat sa nu ai nevoie de acel ajutor 😉

      • ionut

        Deci in mod normal platesti taxe si impozite la stat ca sa astepti ca statul sa-ti ofere la randul sau o infrastructura de calitate, invatatura de calitate etc. Se cade in 2 extreme:
        1. platesti la stat taxe si impozite si nu trebui sa-ti dea statul banii inapoi prin exemplele oferite de mai sus;

        2. statul trebuie sa dea totul;

        ps: n-am dat niciun exemplu de sistem ci vorbeam la general 😀

  3. Jok3r

    Si uite asa citim despre un caz ideal. Asa cum tu cunosti multi oameni care au muncit pentru a reusi, asa vad eu in fiecare zi o multime de “beizadele” care au reusit doar pentru ca mami si tati au relatii sus puse sau pentru ca si-au deschis o firma de transport international care mascheaza o retea de prostitutie. Deci trebuie sa stim ca nu traim intr-o lume ideala.

  4. mi-a placut optica si atitudinea ta! invidiez succesul la modul ca si-a gasit drumul potrivit si n-a ezitat sa apuce pe-acolo. In rest, toata stima si mandria! poti reusi si fara pile, mita sau relatii cu sefi. in rest munca te ridica, asta-i clar!:)

  5. AnaM

    Buna Ramona,

    Te citesc de ceva vreme si imi face placere.
    Postarea asta a avut acel “ceva” care m-a indemnat sa-ti scriu si eu cateva randuri: admir si eu oamenii de succes, sau pur si simplu oamenii care au reusit in domeniul lor prin forte proprii, prin munca si perseverenta. Imi plac oamenii de la care am ce invata, care ma motiveaza sa-mi doresc sa devin mai buna in ceea ce fac: oamenii care nu-ti taie aripile prin “nu se poate”, “e prea dificil/riscant”, etc De cele mai multe ori oamenii sunt invidiosi pe cei care au succes, fara sa se gandeasca ce “ascunde” acest succes: f mult munca, daruire si sacrificii…acesta este suucesul real, in opinia mea. Succesul care nu are o baza reala si e doar o conjunctura fericita, o aparenta, nu este un succes durabil…si ca intotdeauna, timpul le dovedeste pe toate. Cu toate ca nu-mi deschid mail-ul zilnic din cz multor ore de munca, iti citesc fiecare postare…chiar daca nu e “fresh”. 🙂 O seara placuta si…I can’t wait for your next life story.

    • dojo

      Ana, bun venit in grupul cititorilor ‘activi’. saru’mana de apreciere, sper sa mai comentezi pe aici 🙂

  6. ii stimez pe cei care au avut initiativa si nu s-au dat la o parte cand a venit vorba de munca si efort. ii apreciez ! invidia nu-si are locul decat in sufletul celui care se eschiveaza si care isi gaseste scuze pentru a nu face pasi inainte.

  7. Iulia Nicolaie

    După cum am scris şi azi pe blog, e bine să fii cel mai prost dintre cunoştinţele tale. Aşa evoluezi. Dacă stai şi alegi lamentarea şi ura nejustificată, nu faci decât să te scufunzi şi mai mult în noroi. Şi odată ajuns printre porci, ţi se pare că baia în mizerie e ţelul tău.

  8. Stefan

    Asa sunt foarte multi oameni in ziua de astazi. Cand vad pe cineva care are succes, mai ales o persoana pe care o stiau de prin scoala incepe sa creasca invidia in ei; mai mult, parca ar vrea sa traga persoana aia in jos tot ca sa “creasca” ei, cand de fapt, ei raman pe loc, ba mai mult, regreseaza.

    Cand vezi pe cineva cu succes, indiferent cine este, primul lucru care ar trebui sa iti treaca prin cap este “ce pot invata de la el?” Mai mult, cand mai este si o colega care este dispusa sa iti impartaseasca experiente etc. cu atat mai bine.

    Dar e mai bine asa, sa stam sa ne plangem, ca schimbarea are sa vina de la pestisorul de aur.

  9. Se pare ca gandim la fel..eu sunt genu care vreau sa invat din scuccesul altora…daca ei eu putut eu de ce nu as putea….Admir un om plecat de jos care construieste cu caramizile aruncate de altii in el o casa!

  10. Din fericire, sunt încă români care pot aprecia munca şi valoarea. Postarea este un exemplu pe care sper să-l citească mulţi, cât mai mulţi şi să înveţe ceva pentru viaţa lor.

    Personal, nu am avut niciodată pornirea de a invidia pe cineva pentru ceva. Eram o mare admiratoare a celor care aveau o relaţie extrem de bună cu mama lor. Cum eu nu mă puteam lăuda cu asta, mi-am dorit şi mi-am clădit o bună şi solidă prietenie cu fiul meu.

  11. Dupa cum se știe, nimeni nu e profet în țara lui (de aceea unii au mare succes pe alte meleaguri). În ceea ce privește invidia…, păi cum să nu fie supărați oamenii ăia pe ea ?! Dacă n-a murit capra vecinului, ba s-a mai și îngrășat… 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.