Too much entertainment

8
2127
views

Aveam vreo 17 ani și eram „abonată” la cinema. Cum juma’ de familie lucra sau lucrase în „industrie”, aveam pile cam peste tot, deci nici eu și nici băiatul cu care umblam, nu plăteam bilet. Numai bine, că oricum nu ne dădeau banii afară din casă. Primeam mereu sfaturi despre ce merită vizionat de la Mon Pere, pasionat de cinematografie de când putea sta în fund, cred, așa că nu pierdeam vremea cu prea multe prostii. Oricum nu era greu să dai de filme decente pentru că se mai și făceau destule, plus că numărul de lansări anuale nu era atât de turbat, deci aveai și timp să te informezi și mai ales să rumegi un film serios.

Serialele TV erau și ele destul de puține, număram pe degete cele câteva sitcom-uri cu care-mi relaxam mintea cea studioasă înainte de culcare. Despre muzică .. ce să spun .. aveam casete (apoi CD-uri) și, chiar în anii de radio, când aveam acces la mii de albume, nu m-am simțit niciodată copleșită de câtă muzică se lansa. Aveam timp să descopăr „clasicii”, plus să țin pasul cu noile trupe, fără să-mi simt creierul ca pe-un titirez.

Undeva în ultimii ani s-a dus naibii totul …

prea-mult

Cererea de „entertainment” este uriașă. Producătorii și-au dat seama că se pot face bani (deh, și înainte se făceau, dar de ce să nu producem mai mult), publicul vrea să fie distrat cât mai mult. Nu mai sunt câteva emisiuni pe o anumită linie, sunt zeci. Nu mai apar câteva albume, naiba le mai știe numărul. Nici nu apuci să respiri după ce trupa favorită a lansat ceva, că mai pun de un album, chiar dacă nici teoretic și nici practic nu aveau timp fizic să rumege ideile alea și să scoată ceva decent. În majoritatea cazurilor muzica e tot mai proastă, că-i pe bandă rulantă. Chiar și formații decente scot prostii, doar să le dea numărul mai mare.

Îmi amintesc că acum ani buni mergeam la Divertis, când aveau câte un „șou” în oraș. Au fost puține ocazii în viața mea că am simțit fizic că mi se fac intestinele fundiță de la atâta râs, multe asemenea ocazii erau la spectacolele lor. Râdeam până spre leșin. Apoi au început să apară la TV, după care au trecut la program săptămânal. Atunci am pierdut și eu rândul și interesul. Este greu în umor (și peste tot) să ai idei excelente atât de des. În loc de spectacole sau emisiuni mai răruțe, pentru care să aibă timp să se pregătească, erau forțați acum (bun, că nu-i lega nimeni) să presteze umor la bandă. Și este clar că nici calitatea nu avea cum să se mențină.

Cam la fel cu serialele. Sunt o mare consumatoare de prostii din astea și vă spun sincer că ajung să revăd câte o prostioară de când eram plină de acnee (OK, nu am avut niciodată problema asta, că-s cu tenul uscat, dar prindeți voi ideea), pentru că la alea mai și râd. Sunt cel puțin 10 seriale noi lansate în ultimele luni pe care încerc să le urmăresc și poate am 2-3 din care să-mi doresc să văd mai mult decât un episod. Am înțeles că nu poți să fii genial în fiecare zi, dar exact lansarea asta la grămadă de cât mai multe producții, „arde” meciul în general, să o zic mai domnește. Publicul însă cere, așa că scenariștii se screm să mai scoată o glumă în alea 20 de minute de episod iar noi încercăm să ne amintim ce înseamnă de fapt comedie.

Despre filme nici nu îndrăznesc să mai spun ceva. Am fost o mare pasionată și erau vremuri că știam tot ce mișcă în domeniu. Aveam clar genuri pe care le ignoram (și încă o fac), dar orice film mai de doamne-ajută era imediat vizionat și băgat la tărtăcuță. Am pierdut în ultimii ani orice interes. Comediile spumoase s-au dovedit a fi la fel de reușite ca glumele mele, filmele de „acțiune” sunt tot mai imbecile, iar 3D-ul ăsta e pentru mulți producători doar o scuză să prezinte niște povești penibile, dar pline de (d)efecte speciale. Mai scoate câte un actor din lista mea ceva decent și atunci simt că parcă iar merită să acord atenție fenomenului.

Eu cel puțin mă simt sufocată de toată vânzoleala asta. Mi-e greu să mai găsesc repere, așa cum o făceam acum 20 de ani, mi-e greu să mai găsesc vreo producție (de orice gen ar fi ea), care chiar să-mi apară ca o revelație. În general totu-i o ciorbă călduță pe care o înghiți să nu zici că nu ai ce să digeri.

8 COMMENTS

  1. eu, una, cred ca si faptul ca in ultima vreme poti sa-ti iei filmele si mai ales seriele de pe net (legal sau nu) si eventual sa bagi un maraton de halesti un sezon pe zi e o problema.
    unde-s vremurile alea cand le gaseai numa’ la tembelizor, cu portia, un episod pe saptamana (sau pe zi) si aveai timp sa te gandesti la el, la episod, sa-i mai rumegi scenele, sa mai hahai nitel, in cele mai nepotrivite momente, ca ti-ai amintit vreo scena, etc.
    nu zic ca regret foarte tare vremurile, au fost seriale care mi-au placut la nebunie, pe care televiziunile noastre le-au lasat balta dupa 1-2-4 sezoane, ca sa constat ca de fapt ele au avut vreo 6-7 sau au ajuns la al 10-13-lea si inca se filmeaza (bones, csi-las-vegas-il urmaresc de cand eram in liceu) sau seriale care nici au ajuns vreodata la vreo televiziune care emite la noi.
    presupun doar ca oferta la care avem noi acces acum (sa ne gandim doar la faptul ca avem mai mult de un post de televiziune de maxim 20 de ani; americanii se lauda nu nu stiu cate de….. mult prea multi ani ca sa mai fac o socoteala; probabil de cand bunicii nostrii abia faceau ochi pe lume) este prea mare, prea brusc si ne-am pierdut putin busola. nu ne ramane decat sa procedam precum copii, incercam din toate, cate putin si vedem ce ne place. 🙂

    • Alex (Subiectiv) a pus cam aceeaşi întrebare: de ce cu 10, 15, 20, 30 de ani în urmă se putea menţine o anumită calitate a producţiilor de film sau TV, iar acum apar numai rahaturi cu Simona Gherghe şi alte animale cu 2 picioare?

      Regulile economiei clasice: nu e cerere.

      Cu 10, 15, 20, 30 de ani în urmă nu prea era internet (fie nu se inventase încă, fie nu existau decât puţine site-uri), nu existau forumuri şi bloguri, nu exista Youtube, oricine, de la mic la mare, de la magnat până la ultimul Dorel de la lopată, îşi lua informaţia de la o sursă de tip socialist. Fie ziar editat de un uriaş trust de presă, fie 4-5 canale TV ale Statului şi ale unor corporaţii gigant.

      Deci mogulii de atunci erau obligaţi să menţină o calitate medie spre bună a emisiunilor şi a ziarelor, astfel încât marea majoritate a populaţiei să se uite la postul lor sau să le cumpere ziarul, fiindcă puterea şi bogăţia lor depindeau de asta.

      După 2004, “publicul care cerea calitate” a migrat spre forumuri, bloguri, televiziuni pe Internet, cluburi şi cafenele, astfel încât mogulii au rămas cu o singură categorie de spectatori/cititori stabili, “categoria care nu are şcoală şi nici cunoştinţele tehnice necesare ca să îşi ia informaţia de altundeva decât de la TV”.

      Această categorie are un IQ pe la genunchiul broaştei şi în general e frustrată, duşmănoasă şi cu un caracter mizerabil, deci singurul lucru pe care îl înţelege e faptul că poate râde de cel care a apărut pe ecran.

      Astfel încât, cum ar fi zis Radu Piticu’ Gratis, numita categorie se uită la Abces Direct ca să poată râde de faptul că Ioana Tufaru e jegoasă sau că Adriana Maimuţeanu şi Simona Gherghe au caracter jegos, ceea ce e mai rău.

  2. Eu urmaresc in general 20-25 de seriale pe saptamana. Din pacate in ultima vreme le-am cam pierdut sirul, dar incerc sa tin pasul. E prea mult uneori :))

  3. Da, aşa simt şi eu. Îţi aminteşti cu câtă ardoare aşteptam telecinemateca? La ora 8 seara, toată treaba era terminată că nu cumva să ratăm filmul.Şi le savuram efectiv. Şi la mine era o pasiune de familie, cred că nu am ratat vreun film la cinema. Ne ducea mama săptămânal. Acum, ce-i drept că nu mai trebuie să aştepţi o săptămână întreagă ca să poţi vedea ceva, avem în plus şi Internetul care a devenit un competitor foarte serios al cinematrogafiei, pentru mulţi dintre noi. Dar şi calitatea a scăzut şi se fac parcă numai filme de senzaţie. Parcă nu mai reflectă nimic adevărat, ci numai fantasmagorii, numai situaţii extreme. Chiar şi la filmele noastre vezi asta. Ai zice că societatea aceasta este formată doar din dezaxaţi şi din extreme negative . Despre muzică ce să mai spunem, decât că apar formaţii şi cântăreţi, ca ciupercile după ploaie. Şi dispar la fel. Am şi renunţat să îi mai urmăresc. Pe de altă parte,cine ştie? Poate-om fi îmbătrânit şi noi sau om fi copleşiţi de viaţă şi stres?

  4. Treaba e ca am inceput sa fim batrani si cu nazuri. Da, ni se parea altfel lumea entertainment-lui caci suntem altfel cand suntem tineri si targetati in functie de asta … Cand imbatranim avem altfel de asteptari si venim din spate cu balast care ne tine pe linia de plutire traind altfel viata prin prisma experientei acumulate…

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.