Lungul drum spre casă

12
2879
views

Am început anul cu un mix de sentimente: tristețe, bucurie, nerăbdare.

Nu a trecut nicio săptămână de când ne-am despărțit de Gu, câinele nostru ciobănesc pe care l-am salvat acum 2 ani și ceva. Am plâns după el vreo 2-3 zile, deși știam că este într-un loc bun. L-am dus la sat, la angajatul unui bun prieten. Prietenul mi-a promis cu mâna pe inimă că este în mâini bune, dar … așa sunt mamele de câini .. disperate.

Pe 2 ianuarie eram literalmente cu bagajele la ușă, cu biletele deja printate, banii numărați și împărțiți.

Nadia era deja agitată și a realizat finalmente magnitudinea călătoriei când și-a văzut cea mai bună prietenă în lacrimi. A înțeles că plecăm și nu e doar o călătorie de 2-3 săptămâni așa cum era obișnuită până acum.

Abia la miezul nopții am reușit să adormim.

Urma o zi grea, cu trezirea la 4, plecat la 5 dimineața și petrecut cam 20 de ore pe drum.

Aveam zbor direct din Budapesta către  New York, chestie care mă bucura, pentru că evitam orice riscuri de a nu mai pleca dintr-un aeroport din cauză de vreme (e totuși ianuarie).

Nu știu cât era ora când am auzit telefonul cântând lângă ureche. M-am ridicat cu greu în capul oaselor și i-am aruncat lui Mircea un „hai sus”, crezând că e alarma.

„Vezi că SUNĂ telefonul” replică soțul, ceva mai puțin buimac decât mine.

Mă uit la număr, ceva internațional.

Răspund.

Mă întreabă un tip dacă am bilete pe cursa nu știu care dinspre Budapesta spre New York.

Încep să fiu atentă, îmi dau seama că e ceva problemă, că nu mă sună compania aeriană să mă întrebe dacă am făcut checkin.

Bucurie. Zborul s-a anulat.

Înainte să încep a înjura pe mai multe limbi, îmi spune că mai are un zbor cu escală în Varșovia mâine.

Mă uit la ceas – 1 jumătate, mâine înseamnă 4 ianuarie. Contemplam ideea minunată de a-l suna pe prietenul nostru să nu mai trezească șoferul care să-i aducă mașina din Ungaria și nici pe noul stăpân al lui Gu (planificase prietenul să-mi facă o bucurie și să pună de o mică întâlnire cu băietul meu blănos).

Accept cu juma de gură locurie, că e mai bine și să plecăm cu întârziere, decât deloc.

Îmi vine confirmarea pe email și realizez că tipul de la support se credea înainte de miezul nopții, deci mâine de fapt este azi, 3  ianuarie. Aveam doar o oră în plus de stat la Budapesta, plus vreo 3 pierdute în Varșovia.

Acceptabil.

Ne-am pus la pat din nou, dar, cu necuratu’ nu doarme, abia am adormit cu vreo jumătate de oră înainte de ora de trezire.

Așa că la 4 ne-am ridicat din pat mai buimaci decât ne-am culcat.

Am făcut sandvișurile, ne-am luat rămas bun de la bunica Nadiei și am purces la drum.

După cum a promis prietenul nostru, am apucat să-l vedem și pe Gu înainte de a pleca de tot din România. Părea în spirite bune, nu slăbise și stăpânul cel nou părea să fie cu adevărat unul bun. Ne-am pupat și îmbrățișat, apoi am plecat fiecare spre noua noastră viață.

Am ajuns mult mai devreme în aeroport, dar am preferat să stăm acolo mai mult, decât să riscăm o întârziere.

Scaunul de mașină al Nadiei a fost împachetat în folie. Am dat 10 euro pe asta, dar m-am felicitat când l-am luat pe JFK, că nu era nici murdar nici ud, de la stat în cală și toată trambalarea.

Am dat bagajele mari (3 trollere, plus scaunul de mașină – apropos, vi-l duce compania gratis, deci luați-l cu voi, dacă vă trebuie la destinație) și am purces apoi spre zona de securitate.

Totul a decurs rapid, așa că ne-am îmbarcat pe zborul spre Varșovia.

Față de zborul LOT de acum 9 ani, mâncarea la bord a fost extrem de proastă. De fapt nici nu a fost mâncare, ne-au dat o napolitană mică. În 2010 am primit un sandviș despre care consortul încă mai spune că a fost excelent.

Am ajuns și în Varșovia, cu 3 ore între zboruri. Prea puțin să încercăm să ne aventurăm afară din aeroport, suficient să trecem de security și să căutăm poarta de îmbarcare pentru zborul ăl mare spre New York.

Între timp a descoperit juna și un loc de joacă, plus un pian din ăla adevărat. După ce a clămpănit satisfăcută pe clape, s-a apucat să alerge pe acolo alături de copii de toate națiile.

Am lăsat-o să se joace liniștită, aveam oricum destul timp la dispoziție. Mircea a sunat-o pe maică-sa, i-am promis că o anunțăm când ajungem la polonezi, să fie și ea liniștită că e totul în ordine.

Nu am mai trecut printr-un control de securitate, am arătat doar vizele și gata.

Apoi am așteptat.

La poarta A22 (parcă) se afișează întârziere la zborul nostru.

Minunat .. mai pierdem timp, că tot aveam destul.

Apoi se anunță niște nume de pasageri, printre care și Mircea .. să meargă la un control prin sondaj.

Abia când se deschide poarta pentru îmbarcare și el încă nu era lângă noi am început să înjur neaoș, gata să iau o doamnă de la îmbarcări pe sus, că mă desparte de consort.

Până să pun în aplicare toate gândurile teroriste, ne-am reîntregit familia, fără nicio problemă și am urcat în avion.

Când nenea ăla de la telefon a spus că sunt ultimele locuri, chiar la asta s-a referit … eram ultimii în avion, în coadă.

Nu ne-a deranjat asta în mod deosebit, doar că juna deja chițăia de foame. Deasupra Marii Nordului a început avionul să tremure ca apucatul, așa că s-a întrerupt programul de furajat pasagerii și s-au așezat însoțitorii de zbor pe scaune, până treceam de turbulențe.

Contemplam deja ideea de a face o baie în marea respectivă, dar din fericire nu am ajuns la știri, așa că peste câteva minute s-a reluat împărțirea potolului.

Pentru că zburam pe un avion Airitaly, nu LOT, nu pot compara unu-la-unu cu mâncarea de acum 9 ani, dar oricum a fost remarcabil de proastă. Pot spune deci că în ultimul deceniu, prețul a crescut, mâncarea a devenit mai puțină și mai proastă.

Nadia a mâncat ceva, apoi s-a mai uitat la televizorul din tetiera scaunului din față, apoi am reușit să o adorm. La 9 ore de zbor, era bine să se și odihnească un pic.

Am mai ațipit și eu, apoi ne-am trezit cu mâncare din nou și aproape de coasta americană a Atlanticului.

Mă gândeam cu stres la cât de mult va face avionul taxi pe aeroport (recordul e de 45 de minute, că JFK e mare, totuși), apoi la atât de luuungul drum spre hala uriașă de la Immigration. Și statul acolo măcar o oră.

Interesant însă … am făcut doar un sfert de oră taxi și am fost duși la Terminalul 7, nu 4, ca de obicei. Am făcut doar câțiva pași până la o sală mică, unde erau câteva ghișee. Doar avionul nostru se descărcase acolo, așa că în 7 minute (pe ceas) am ajuns la ghișeu.

Am dat plicurile galbene de immigrants, le-a procesat un domn și am trecut rapid și de asta. Cu viză permanentă pe pașaport, spre emoția soțului și a mea.

Ne-am preluat apoi bagajele mari .. aici distracție … 4 bagaje mari (cu scaun), plus 3 mici și un camera bag. Plus un copil de 5 ani pe care nu-l poți pune să care, că e prea mic. Ne-am trambalat pas cu pas, trăgând după noi toată averea familiei și l-am sunat pe R.

Era mirat că am trecut deja de control și că suntem la 7, nu 4. A venit în 5 minute și ne-am urcat în mașină.

Am oprit la o pizzerie și am topit niște felii de pizza newyorkeză, una dintre cele mai bune din lume, apoi am plecat acasă.

Când am deschis ușa, am recunoscut până și mirosul din casă. Ne-a lătrat potaia familiei, un labradoodle pe nume Snickers. Nadia e deja în mare dragoste cu ea, așa că trece mai ușor peste viața post-Gu. Recunosc că și mie parcă mi-e mai ușor cu ea în casă.

Revin zilele astea cu niște concluzii despre primele 3 săptămâni acasă, pentru că mereu m-am simțit aici ca la mine acasă. Nadia s-a lipit instant de ei, se simte foarte bine și e gata de noile provocări pe care i le va aduce viața.

În concluzie .. suntem bine. Am făcut 24 de ore pe drum, dar a trecut toată oboseala și acum ne bucurăm de ce e aici.

Previous articleTu de ce ai emigra(t)?
dojo
Fost om de radio, transformata in karatista si apoi web designer. Acum bloghez din Marele Mar si-mi cresc mica afacere de Medical SEO. Imi place sa calatoresc si sa stau la taclale cat e ziua de lunga.
SHARE

12 COMMENTS

  1. bine ati ajuns! Sa va fie intr-un ceas bun si sa va cante cucii a reusite!
    am citit cu emotie totul, pe rapid, iau iar la citit pe indelete.

  2. Felicitări pentru curaj și mult succes. Știu că sunteți cu ceva ani mai în vârstă ca mine. Nu am curajul vostru, dar vă țin pumnii de la distanță!

  3. SUA intotdeauna a fost preferata mea si nu m-as vedea sa-mi fac o viata noua intr-o alta tara straina in afara de SUA. Pe de alta parte am o oarecare teama ca nu m-as putea descurca intr-un oras mare pentru ca stau foarte prost cu orientarea.

  4. Hey , astazi ti-am descoperit blogul si mi-a dat o stare fericita si speranta ca intr-o zi voi face si eu asta . Astept un update din partea ta …cum e acomodarea , cum e totul 🙂

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.