Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Azi n-avem chef sa fim amabili
Pe când făceam practică la Peda, prima chestie pe care ne-au spus-o profesorii noştri a fost un detaliu mai puţin tehnic. Ni se dădeau sfaturi despre cum să predăm chiar şi din partea dascălilor de economie, chimie sau biologie, care nu se ocupau şi de metodică, deci, teoretic, nu aveau ce să-şi bage nasul. Dar fiecare dintre zecile de profesori pe care i-am avut în acei 5 ani, ne sfătuia cum să fim şi noi dascăli decenţi.
Detaliul despre care vorbesc suna cam asa “orice probleme aţi avea, când intraţi la clasă, le lăsaţi la uşă”. Ne imaginam noi prin clasa a IX-a, că problemele sunt ca nişte haine mai ponosite, pe care le bagi în plasă şi laşi plasa la intrare. Aproape ca şi hainele de sport, pe care le puneam în plasă, după oră, doar că plasa era în bancă sau ghiozdan, nu pe holurile şcolii.
În majoritatea cazurilor, profesorii mei şi practicau ce predicau, deja ştiţi că am avut mare drag de ei. Nu ştiu cum s-a nimerit, dar am avut o echipă de dascăli ce şi-au meritat numele. Pe lângă multe chestii pe care le-am învăţat de la ei, asta ne-a rămas puternic în minte. Unora chiar ne-a folosit.
După ce am început să muncesc la radio, am dat de aceeaşi “regulă”. Mai ales pe muzical, unde prestam eu, trebuie să vorbeşti zâmbind, să ai mereu tonus şi energie. Orice ţi s-ar fi întâmplat pe plan personal. Nu interesează pe nimeni că ai avut un deces în familie şi eşti distrus, că ai avut accident de maşină şi te dor încă toate cele, că peste încă un an ai avut încă un accident şi timp de o lună umărul dislocat te-a făcut să strigi de durere şi să faci totul cu mâna stângă. Sau că eşti obosit, răcit, prost dispus, că doar nu te trezeşti în fiecare dimineaţă cu chef de viaţă.
Strângi din dinţi, îţi faci eventual tura de plâns, dacă e aşa de mare disperarea şi, când deschizi microfonul, pui un rânjet pe bot şi vorbeşti de parcă eşti în Baleare şi tocmai ai avut 2 minute la dispoziţie între două intrări la scăldat în Mediterană, pentru a le vorbi “muritorilor” de te ascultă.
Poate de asta mă irită să văd lipsă de politeţe şi scârbă, aşa cum binevoiesc unii vânzători sau orice om ce lucrează cu publicul să afişeze. “Lasă, că poate are o zi proastă”. Şi ce dacă are o zi proastă? Pot înţelege că nu are un rânjet din ăla de Hollywood, dar nu pot înţelege că uită să salute sau se răsteşte. Nimic nu scuză mitocănia. Nici problemele, nici salariul mic, decât poate lipsa ălor 7 ani de acasă.
Şi mă irită cel mai mult faza asta, în condiţiile în care eu sunt o prostovană mereu politicoasă. Care salută, spune “vă rog” etc. Şi-ţi pică faţa, când eşti luat la împins vagoane, doar pentru că respectiva persoană are PMS sau naiba ştie ce i s-a defectat la sectorul “afecţiune”. Partea nasoală este că, deşi fierb de draci, când se întâmplă ceva de genul ăsta, tot nu am destul tupeu să răspund cu aceeaşi monedă.
Voi tăceţi şi înghiţiţi “găluşca”? Sau replicaţi cu o atitudine similară?
Cel mai simplu> in locul unde nu esti domnit ca si client nu te mai intorci. Daca vanzatoarea de la Real sau Auchan, care are sute de clienti zilnic, e in stare sa spuna la fiecare un buna ziua, atunci si vanzatoarea de la colt de bloc ar trebui sa iti bage un “neata” la inaintare, mai ales daca te stie si din zona.
Eu nu ma supar nu la sa ma afecteze fac o gluma de obicei sa le arat ca da e ok sa mai fii si suparat cateodata.
Functioneaza da consuma multa energie.
Am lasat balta ideea sa schimb lumea facandu-i pe ei sa se schimbe, de fiecare incerc sa ma fac pe mine de 2-3 ori mai bun si mai puternic. Si din nou…functioneaza si din nou mult consum de energie da asa cred eu ca evolueaza oamenii.
Bine e si despre carisma, chiar despre asta am scris si eu azi 😀
Am avut si eu o perioada proasta care a durat insa destul de mult. Mama era bolnava (o boala destul de perfida cu care ar fi putut trai chiar si 15-20 de ani sau chiar mai mult, sau putea sa o rapuna in maximum 2-3 ani, ceea ce de fapt s-a si intamplat); in concluzie, ea (si impreuna cu noi toti) era cu sabia lui Damocles deasupra capului. Stresul era imens; cu toate acestea, la servici doar maximum 3 persoane aflasera de la mine despre problemele din familie, din varii motive: fie vroiam, pur si simplu, sa ma descarc fata de cineva, fie considerasem (in alt caz) ca trebuia sa stie si cei care se aflau, oarecum, in cadrul familiei, chiar daca erau rude indepartate, fie nu aveam cum sa ascund situatia la infinit. In rest…. am considerat ca nu trebuit sa impovarez pe cei din jurul meu cu problemele mai mult sau mai putin personale.
Ca sa mai uit de necazuri si de stres, incercam sa imi tin mintea mereu ocupata cu ceva, ca sa nu cad prada gandurilor negre-cenusii: lucram in plus (pe cat puteam), citeam, urmaream filme si documentare la tv, ascultam muzica, chiar daca asta imi rapea din timpul de somn si odihna.
Mai tarziu, metoda s-a dovedit a fi destul de proasta. La un moment dat am clacat nervos (probabil sa si sistemul meu hormonal o luase razna, organismul incercand sa se acomodeze stresului continuu si prelungit, depasit fiind de situatie); chiar daca dupa ce simptomele aparute pe sistemul neurovegetativ (mai ales cardiovascular) au diminuat treptat, disparand in cele din urma, urmarile s-au instalat treptat, pur si simplu nemaiputand sa merg pe strada singura: aparuse un soi de teama de spatii deschise, avand in subconstient o teama (absolut nejustificata dealtfel) de spatiile deschise, in care nu aveam aprape un punct de sprijin (la nevoie) in imediata vecinatate.
Acum ma lupt sa imi inlatur aceasta teama si sa-mi recapat libertatea dinainte. Si am mai invatat ceva: ca in conditii de stres sa-mi descarc mereu grijile si temerile fata de orice persoana din anturajul m eu in care pot avea incredere ca nu va folosi informatiile primite impotriva mea…
Asta era una dintre frustrarile mele ”provinciale”. In Bucuresti, 80% dintre vanzatori se comporta de parca iti fac un favor prin simpla prezenta, iar apoi se mira cand sunt trimisi verbal in satul de unde au aparut.
Dacă aşa eşti educat, să fii politicos, nu înţeleg cum ai putea face click! şi să fii nepoliticos, numai pentru că ai în faţă un mitocan. Ori suntem doamne, ori nu mai suntem.
oamenii care imi intra in magazin nu au nici o vina daca eu am dormit prost asta noapte, datoria mea e sa le fiu de folos,indiferent daca imi sunt simpatici sau nu. de atatia ani mi s-a format zambetul, desi uneori dupa ce omul pleaca, imi dau jos cu greu colturile gurii de dupa urechi 😉
Cel mai mult ”îmi place” cînd salut la intrarea într-un magazin și nu mi se răspunde. Dacă ar fi să fac o statistică cred că primesc răspuns de la 3 persoane din 10. Ne lipsește educația.
La intrarea in Romania, prima data dupa 7 ani, la vama persoana care ne-a cerut pasapoartele avea un comportament atit de acru de zici ca i-au murit pisicile. Fara sa salute, fara cel mai mic zimbet, doar o voce rastita si plictisita a intrebat: Scopul vizitei.
Asta era un fel de buna ziua, ai ajuns in Romania, tara mitocaniei.
Lipseşte educaţia prin exemplu şu exerciţiu. Priviţi prin magazine câţi părinţi cu copiii de mână salută, ori răspund la salut. Ce să mai zic să-i număraţi pe cei care le cer şi copiilor să salute…
sunt o persoana foarte temperamentala iar cand sunt “atacat” raspund cu aceeasi moneda.
Personal nu calc pragul magazinelor unde am fost vreodata tratat cu sictir, in schimb tot caut scuze sa cumpar mai de toate de la vreo doua magazine unde mi se vorbeste de parca sunt clientul preferat, chiar daca ies cateodata cu mai multi bani dati nu-mi pare rau.
eu fac parte din specia de prostovani care sunt politicosi tot timpul. chiar daca la un moment dat m-am dus sa cumpar paine, si intre momentul in care am dat banii si cel in care am primit painea, vanzatoarea s-a scobit in dinti iar eu i-am spus politicoasa ca nu mai vreau paine pana nu se spala pe maini.
🙂
pumpkina mea avea un an cand statea in carut si spunea de cate ori intram intr-un magazin: “pa’don, ‘cuzati va log” de cadea lumea pe spate 🙂
poate cine stie, daca noi ne tinem tari, generatiile viitoare chiar vor fi mai bune ca astea actuale.
Sincer, eu tot atitudinea de nesimţit a lui Andrei Gheorghe o prefer. Decât un Robert Turcescu care spune “da, da” şi îţi închide când poate mai ai ceva de zis, măcar A.G. spunea pe faţă ce i se părea că-i o tâmpenie.
Pot accepta că ai o zi proastă, că te dor toate alea, că te mişti mai încet, că gândeşti mai încet. Nu pot accepta atitudinea de “n-am chef”, cât timp eşti mai încet dar umil totul e ok.
Partea naşpa îi că aroganţilor nici nu prea le poţi spune ceva – ce dracu, să le fac şi educaţie financiară pe timpul meu? Fii nesimţit, pierde clienţi, rămâi fără job .. te prinzi singur.
Acu’ mi-a rasarit in minte o intrebare: Nu cumva e mai bine pentru propriu-ti sufletel sa mai fii si nepoliticos cateodata? sa mai inveti sa mai spui si NU, NU VREAU? sa-ti calci pe inima si sa mai fii si putin “scorpie”, “vipera” si alte asemenea lighioane? Nu de alta, dar, daca esti politicos mereu, daca mereu esti dispus sa intinzi celuilalt de langa tine nu doar un deget ci mana intreaga, ai surpriza ca esti insfacat pe de-a-ntregul si folosit in profitul altora si impotriva propriei vointe si a propriului interes.
In familie am fost invatata, din pacate, sa inghit mai mereu galusca, in speranta ca mi se va face bine si mie din alta parte… Si totusi nu intotdeauna se aplica vorba: “Bine faci, bine gasesti”. Totul e sa ai flerul sa mai ai si discernamant cateodata…