Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Intai fa si dupa aia razi!
Iau articolul lui Alex doar aşa ca “starting point”, că mi-a adus aminte de alte vremuri şi de alţi … idioţi. Nu cei care fac mişto de poliţistul ăla care s-a împiedicat pe piatra cubică de la noi din Piaţa Unirii, ci de “viteji” care râdeau ca proastele de unii dintre colegii noştri la antrenamente. Pentru că instructorul era domn, scăpau doar cu evacuarea.
Pentru cei care sunt în urmă cu biografia mea, acum vreo 9 ani m-am apucat de Karate. Gagică, slăbănoagă, fără coordonare, cui îi pasă? După câteva luni am început să “mişc” ceva, aşa că vreo 5 ani am prestat antrenamente cu unul dintre cei mai respectaţi instructori din Timişoara. Şi al naibii, dragul de el, când era vorba de antrenamente.
Pentru că aveam de 2 ori pe săptămână şi antre’ ca educaţie fizică pentru studenţi (aşa am ajuns şi eu să practic), aveam parte frecvent de spectatori. Studenţi care nu ştiau încă dacă vor intra în “echipă” sau aleg chestii mai grele, precum şahul.
Pentru un privitor, antrenamentul de Karate e o ciudăţenie. Ai nişte ciudaţi în izmene albe, care aleargă ca proastele şi îşi troznesc câte una peste bot, când unul, când altul, să fie echitate. Apoi se apucă de dansuri tribale (kata pentru cunoscători), în timp ce instructorul latră nişte nume chinezeşti (well, japoneze) şi gloata de zăpăciţi urlă ca evisceraţi la anumite intervale de timp.
Tot pentru necunoscători, antrenamentul în sine este unul dintre cele mai “ţepene” la care poţi visa. Dacă ai şi un instructor care ştie să te chinuie puţin, vii acasă literalmente în patru labe. Au fost seri în care am avut noroc că m-a luat “iubi” cu maşina, pentru că nu puteam nici să mai păşesc.
Şi aveam câte o tută din asta sau vreun “culean” stând pe bancă şi făcând mişto.
Antrenamentul începea cu un set de exerciţii “cardio”, treceam prin “stretching” şi apoi în materie. Şi îţi venea să ieşi din rând să le trozneşti una peste bot şi să te întorci la partener să mai aplici un Mawashi, dacă tot eşti în formă.
Băi, stăteau şi comentau. Şi rânjeau amuzaţi de cât de proşti sunt studenţii începători. Ei sărmanii erau “crimă”, pentru că ai nevoie de niscaiva coordonare şi tehnică pentru a executa loviturile mai “speciale”. Mai pici în bot, te împiedici, dai pe lângă, faci întindere … doamne câte se întâmplă.
Şi se termina antrenamentul, te târai în patru labe spre vestiar şi auzeai comentariile atot-ştiitoare ale “vizitatorilor” către vreun coleg care se antrenase şi îi invitase să vadă şi ei cum este, poate se apucă de “specialitate”. “Moamăă, ai văzut la prostul ăla cum s-a împiedicat?”, “Da, mă, dar ăla care aproape a leşinat” … Aveam colegi care au picat ca bolovanul în sală, în timpul unui antrenament crunt, am avut oameni care s-au lovit pentru că au apreciat greşit o distanţă în timpul unei serii de luptă cu partenerul, au fost oameni care au căzut ca seceraţi pentru că au făcut întinderi. La categoria asta am intrat şi eu de vreo 3-4 ori, pentru că ţineam morţiş să cobor în “sfoară”, chiar dacă aveam “mobilitatea” unei scânduri. Mi-au trebuit 2 ani de muncă şi nişte îndinderi crunte să pot face şi asta.
Normal că de pe bancă fazele astea sunt “penibile” şi cei care păţesc din astea sunt proşti. Cum să nu râzi de un om care aleargă vreo 10 minute de nu mai ştie de el şi LUNECĂ pe propria transpiraţie pe care calcă tălpile lui goale? Cum să nu te amuzi când vezi o duduie astmatică (asta nu o ştiau ei), care leşină în plin antrenament? (Fătuţei ăsteia i s-a spus de la 10 ani că nu va fi în stare să urce nici un etaj fără probleme şi a decis în studenţie să se apuce de arte marţiale. Cu informarea instructorului şi atenţia tuturor faţă de ea. A crescut enorm ca şi condiţie fizică şi îmi spunea că acum nu o mai “răpune” o simplă răceală, aşa ca înainte. A ajuns la centură verde şi a dat examenele de grad cot la cot cu cei sănătoşi)
Fazele astea, de pe bancă, dovedesc doar că “împricinaţii” sunt împiedicaţi, că nu au simţul distanţei, că tehnica lor e praf, că sunt penibili şi cât de pricepuţi suntem când vedem din exterior ceva. O parte dintre “vizitatorii” ăştia erau daţi afară de instructor, o parte aveau totuşi curiozitatea să încerce.
După 3 minute de alergat şi sărit prin sală, vedeam că li se şterge rânjetul de pe faţă. Făceau pauze dese să îşi tragă sufletul, executau 2-3 tehnici şi se odihneau pentru că durerea a zeci de repetiţii era cruntă şi o simţeau pentru prima dată. S-au împiedicat (normal), au dat amboulea, au alunecat. La final de antrenament îi priveau cu alţi ochi pe colegii care executaseră TOT ce s-a cerut şi care, aşa de distracţie, puneau mănuşile pe mâini pentru “una mică”.
M-am bucurat când o parte din ei s-au întors în dojo şi au dorit mai mult. Unii au rezistat câteva antrenamente, alţii ne-au fost alături mai mult. Pe unii i-am pregătit pentru examenele de grad şi am executat împreună de zeci de ori tehnicile pe care ştiam că le primesc la examen. Am tremurat alături de ei, până aflam că au mai crescut un grad şi ne-am bucurat pentru ei. Pentru că ştiam ce muncă au depus pentru a ajunge acolo.
Este foarte uşor să scapi din vedere ce presupune o anumită activitate. Râdem când privim “TV bloopers” de puştanii ăia care cad cu bicicleta sau cu rolele, de mai să îşi rupă ceva. Unii chiar îşi mai rup o tibie, un cot … Una este să râzi de o fază comică (ştim şi noi că te pufneşte râsul la o fază din asta), altă treabă este să îţi baţi joc de cineva care greşeşte într-un domeniu în care tu nu ai rezista 2 secunde.
Râdeam şi noi când ne împiedicam, că asta este, sunt faze comice. Dar nu ne-am bătut joc de cei care au greşit, cred că aici este diferenţa … ce ziceţi?
Uite tocmai din acest motiv sensei-ul fiului meu nu permite nimănui să stea în sală sau în locurile unde se face de obicei “educaţie fizică”. Ştii şi tu ce înseamnă câteva sute de km alergaţi în 3 zile; presupunând că un apropiat al tău rămâne pe ultimul ai tendinţa să comentezi şi nu de bine, am dreptate?
Personal am rămas pe undeva pe la “galbenă” motivul fiind plecarea sensei-ului spre alte zări, dar sincer la 31 de ani aş începe iar.
Îmi place forte mult articolul tău. Ai subliniat exact ideea influenţei PSHIHICE pe care o are comportamentul unor oameni atât asupra unui subiect vizat (în cazul nostru, poliţia română), cât şi asupra celorlalţi privitori… Românul abia află ce e aia psihologie, mesaj subliminal, influenţă mai presus de violenţă şi injurături. Ştie Fănel din vârful dealului că poţi convinge copilul să facă temele şi altfel decâţ pălindu-l cu o palmă peste ochi? Sau că acelaşi copil va fi traumatizat pe viaţă pentru că ascultă numai certuri în casă? Ei bine, acelaşi Fănel râde ca proasta-n târg când vede că un poliţist se împiedică de o bordură şi scapa pistolul pe asfalt. Mentalitate tipică de CanCan, sau de OTV. Să-l punem pe respectivul în centrul oraşului şi să facem cu toţii mişto de el, să-l înjurăm şi să-l numim incapabil, sau altfel spus, să ne dovedim nouă că avem cel puţin un om mai prost decâţ noi….
stii cum e? toti suntem destepti si eroi cand nu suntem implicati in actiune
Asta îmi aduce aminte de o camera plină de bărbaţi cu berea în faţă, care se uită la un meci şi comentează, înjurând desigur, cât de proşti sunt aia care ratează. 😀
Chestia asta nu e tipic romaneasca, e universala, peste tot sunt mai multi microbisti decat jucatori, insa la noi complexul de inferioritate e mai mare decat la alte natii.
In perioada in care faceam box-thai erau o gramada de retarzi de genul care stateau pe margine si comentau, asta ca sa nu mai vorbesc de momentele in care faceam antrenamentele in aer liber, intr-un loc cat se poate de public. Si totusi antrenorul nostru nu a incercat niciodata sa ii alunge sau sa le zica ceva. Si stiti de ce? Pentru ca a rezista la comentariile lor si a-ti vedea de antrenamentul tau era un “antrenament psihici” pentru fiecare dintre noi; pentru ca daca te-ai antrena doar in conditii perfecte atunci cand ai merge la un meci si ai avea o tribuna intreaga impotriva ta te-ai pierde.
In rest articolul este extraordinar, chiar mi-a placut. Felicitari!
@nina: aici treaba sta cu totul altfel… aici acei jucatori sunt profesionisti, din asta traiesc, s-au expus constient opiniei publice si e normal sa fie criticati si injurati atunci cand gresesc.
Asta mi se pare o lipsa de respect si tot ce e lipsa de respect mie imi provoaca SCARBA. Si daca ar putea exista un buton de ignore l-as apasa in fata lui sa vada cat mi-ar pasa de parerea lui dă dăştept.
Ideea e ca daca nu iei atitudine cand se intampla, n-ai cumsa le inchizi gura. Daca proful a acceptat spectatori… e si vina lui in parte.
Cred ca lectia constanta pe care le-o voi da copiilor mei va fi sa stie sa ii respecte pe ceilalti si apoi sa se puna in locul lor, iar “ce tie nu-ti place, altuia nu-i face” va fi motto-ul lor in viata.
Am avut si eu ceva tentativa de judo prin liceu, dar am renuntat pentru ca m-am transferat de la profil “uman” la “real” si am avut mult de recuperat… Cateodata imi pare reu pentru ca am renuntat, dar macar am vazut ce inseamna antrenamente serioase. Evident, ca am aflat ce inseamna si barfa si comentariile atunci cand gresesti ceva.
Totusi, cred ca ceva de genul asta este util pentru orice persoana, in orice domeniu. Pana nu faci ceva nu esti in masura sa critici sau sa dai sfaturi, desi multi dintre noi avem tendinta asta.
Felicitari pentru inca un articol excelent!
Dojo, mama, stii ce zic? Eu zic ca rugamintea mea ramane inca in picioare 🙂 Daca te reapuci de miscare, vreau sa vin si eu cu tine 🙂 Atata munca la birou si caratu’ propriului fizic in continua crestere(!) m-au facut sa tanjesc dupa usurinta cu care iti simti propria persoana dupa o sesiune dintr-asta de antrenament 🙂
Si promit sa fac misto singur de propria-mi persoana in momentele in care ma voi intinde mai mult decat mi-e plapuma, pentru ca-s constient ca nu mai am aceeasi mobilitate ca-n tinerete, ca doara “pusca si cureaua lataaaaaaa”… 🙂
Aaaa, era sa uit. Cat faceam antrenamentele acasa la Medias, mai ales pentru sezonu’ extra-competitional cand mai amestecam un pic de shotokan cu un pic de MMA si lupte de strada, aveam si noi chitibusari din-astia are credeau c-au pus ei coada la pruna si se tineau de caterinca.
Si antrenoru’ nost’ ii intreba la sfarsit de antrenament daca vor sa ne testeze pe vre-unu din noi… Asa, toropiti si istoviti, cum aratam… Eu eram second best people’s choice, in ideea ca din vreo 30 de antrenamente hardcore, am fost ales sa fac un “last stand” de 7 ori.
Si din astea 7, 6 am castigat (4 T.K.O. si 2 K.O.) si 1 am remizat la cererea expresa a partenerului (comediant) de inclestat manusile… Ofcors’ smecherasu’ din public care incerca sa se amuze mai tare pe seama oboselii noastre si a superioritatii lui imaginare avea voie sa faca orice, sa atace cu orice, sa foloseasca orice. Si cu toate astea, tot degeaba… Pentru el, in general, adica 🙂
mie chiar nu mi se par amuzante tv-bloopers alea unde cad oamenii. Nu vad ce e asa amuzant in faptul ca cineva si-a rupt o mana sau un picior.
Aşa râdeam şi eu mai demult de cei ce se îmbătau.Mai apoi mi-a venit rândul.Şi tot aşa râdeam de cei ce mergeau la sală la internet.Mă ucide laptopu ăsta… De blogări nu mai râd de mult…(poate de mine).
Şi eu am practicat karate câţiva ani, când eram în şcoala generală, dar m-am lăsat pe la portocalie, parcă. Aveam colegi care vroiau să mă provoace pentru a vedea ce învăţ eu la antrenamentele alea, dar nu mă lăsam dusă de val pentru că tot timpul îmi aduceam aminte de ce spunea sensei: “Cea mai importantă victorie e cea obţinută fără luptă”. Dacă vroiam să mă răzbun, în loc să pocnesc pe cineva, pur şi simplu nu-i mai dădeam tema la mate. Aşa am învăţat să fiu calmă şi să nu-mi pese de cei ce comentează pe margine.
Si uite asa imi aduc eu aminte de barbatii care singurul sport pe care il practica e butonarea telecomenzii si rad de fostbalistii aia care-si dau sufletul pe teren…
Statul pe margine, chibițatul – ăsta e sport național!
Mie mi se pare destul de periculos sa razi de un karateka ce da pe langa. A doua ora s-ar putea sa-i reuseasca…
Este o prostie sa razi de cineva care se chinuie sa se perfectioneze intr-o directie.
Nu pot sa rad la acele filmulete cu cazaturi , mi-am rupt piciorul cazand intr-un canal de la 4m inaltime pentru ca lucratorii nu au avut inspiratia de a pune o scandura pe post de podet, in momentul in care am cazut cei care lucrau pe acolo si au vazut scena au pufnit in ras, in timp ce eu ma schimonoseam de durere.
Asa ca inteleg ce spui.
Am lucart ca psiholog cu copii cu handicap mintal si muream de ciuda cand mergem cu ei la McDonalds pentru socializare si la mese stateau “smecherii” care facau misto si radeau de bietii copilasi.
Atunci mii-am pus o intrebare atunci :”Cine era cu adevarat retardat?”
Este trist ca sunt atatia prosti in lume…
E vorba doar de educatie.
Acestea sunt vremurile si lumea in care traim. Suntem educati ca avem voie sa radem de altii (ba chiar se promoveaza aceste tendinte prin ziare tembeliziune sau radio – poate va aduceti aminte de farsele lui buzdugan).
Ce nu ni se spune este ca Viata rade de noi dupa aceea. O simpla aplicare a Legii ecoului.
Offf, oamenii ăştia care râd aşa, să se bage în seamă, dovedesc nu numai lipsă de repsect, dar şi prostie.
Dar aşa se întâmplă deobicei cu orice sport. Înafară de fotbal, că deh, rumeinia. Dacă vezi pe cineva făcând jogging, neaparat nişte mârlani îşi bat joc. Dacă cineva face şi altceva înafară de lenevit non stop la kanal d şi otv, ţop încep toţi mârlanii să râdă.
E aiurea.
M-am uitat la “Dansez pentru tine” aseara special ca s-o vad pe Moni dansand stilul Michael Jackson.
As fi putut comenta ca a dansat cum ma asteptam, mai precis cam ca o scandura, insa cum eu nici macar atat n-as putea, eu fiind antitalent la dans, ma abtin.
Pentru mine karate nu se poate numi sport. La fel si boxul, si judo, si alte imbecilitati de astea. Ce sport ar putea fi sa te bati cu unul intr-un ring pana pica unul dintre voi?!
Sa luam boxul de exemplu, sportul gentlemanilor, sau o denumire de genul asta are. Ce sport poate fi ala sa-i cari pumni in gura celuilalt pana pica? Si cica esti sportiv?
Ce rost are sa stai intr-o sala de sport si sa urli nume japoneze cu care n-ai nicio treaba, si sa-i cari picioare in gura colegului? Asta e sport?
Sport poate fi fotbalul, baschetul, dar karate, box?! Astea nu sunt sporturi, si cel care le-a considerat asa este un cretin.
Cand voi avea un copil nu l-as lasa la “sporturi” gen karate, box nici picat cu ceara. Pentru ca nu mi se pare corect sa-i care unul pumni in gura pana cand nu mai stie de el, sau picioare in spate la karate. Nu, nu mi se pare normal, si n-o sa mi se para niciodata. Prefer sa faca inot, fotbal, baschet, handbal, sau altceva, nu sa fie nevoit sa dea cu pumnii si cu picioarele.
Auzi, nu te duci tu pe blogul lui Becali sa discuti cu altii de teapa ta? Ai facut Karate sau Box? Stii cu ce se mananca? Sau stai in fata televizorului si comentezi ca proasta numai? Cum sa spui ca sunt cretini sutele de mii de practicanti din tara si milioanele din intreaga lume?
Hai sa iti explic si tie, daca ti-e prea greu sa intelegi niste faze.
Karate in general (ce se face la noi) este LOW CONTACT sau chiar NON CONTACT. Adica “balet” sa ii zic asa. Un fel de TaeBo cu izmene albe, dar cu focus mai mare pe tehnica si rupt genunchii. In 5 ani de Karate nu stiu sa fi venit sparta in gura. Am jucat in liceu niste volei (m-a impins o tanti mai mare si mi-am belit genunchii de s-a incheiat. Cica e sport mai de “doamne”. Am jucat si handbal cam tot gimnaziul la scoala. Am ajuns portar pentru ca m-a zburat una de a opta pana spre poarta de pe careu (eram a cincea), incat mi-a luat niste minute sa ma dumiresc pe ce planeta sunt).
In 5 ani de karate nu m-a lovit nimeni incat sa imi raschetez genunchii, nu mi-am pierdut constienta pentru ca m-a faultat o colega, nici nu mi-am spart capul asa cum ai crede.
Seriile de kumite (adica lupte, hai ca ai vazut destule filme cu Van Damme sa stii ce inseamna asta) se fac CU CONTROL si cu manusi (la propriu si la figurat). In Shotokan (ceea ce am practicat eu) se face low contact pe abdomen (punctezi adica, fara sa crape ala) si no-contact la cap. Adica te OPRESTI la 2 mm de scafarlia lui, chiar si la o lovitura cu piciorul care a plecat de la tine atat de tare, incat sala are impresia ca ii tai capul de pe umeri. Se cheama AUTOCONTROL smecheria asta si e foarte importanta.
Asa ca, daca ai ajunge sa te antrenezi cu mine, ai veni acasa linistit si in siguranta. Pentru ca nu te-as atinge, decat ca o bataie de umar pe spate. Din aia decenta, nu de neam prost ca pe stadion.
In ceea ce priveste aspctele mentale ale karate-ului, recomand sa citesti niste articole, ca imi ia prea mult. Sunt destui copii care au facut asta de mici si pentru care sportul in cauza a fost absolut benefic.
In ceea ce priveste sporturile de contact (KickBoxing, Box … pe mine asta ma plictiseste, ca nu da nimeni cu piciorul, ThaiBox, MuayThai, Kyokushi Kay etc.) oamenii aia merg acolo CA DORESC ASTA si ocaziile in care faci knock out sunt destul de rare.
Daca ai citit mai cu atentie pe aici, ai realizat probabil ca traiesc din munca ‘telectuala’ si am pretentia ca is o tipa destul de desteapta. Asta inseamna si ca am grija de chestia aia dintre urechi, ca aia imi castiga painea. Deci nu m-as duce undeva sa am niste lesinuri provocate de o troznire peste bot, incat sa ajung .. doamne fereste.
Sfatul meu este sa iti deschizi un pic mintea si sa nu discuti din auzite si nici din filme. Artele martiale teoretic nu sunt sport, sunt ceva mai mult, dar in societatea noastra se fac ca si sport, pentru ca fazele filozofice s-au cam dus pe apa morii. Dar se insista in continuare pe disciplina (astia care ati facut armata, va veti simti destul de in elementul vostru), pe control, autocontrol, tehnica, respect, prostii din astea care cica ar folosi si in viata normala. Plus ca antrenamentele sunt astfel gandite incat sa lucreze toate grupele de muschi, sunt intense si rezultatul este ca majoritatea practicantilor ce au macar 1 an in spate, arata de mori si se simt ca atare.
Nu stiu sa fi avut o asemenea conditie fizica, asa cum am avut pe atunci. Si toata viata am facut miscare si m-am implicat. Plus ca antrenamentele in cauza sunt exagerat de misto, colegii super si faci miscare de o simti. Mai e o smecherie care te ajuta si la psihic sa zic asa. Depasirea propriilor limite. Cand incepi karate-ul, poate ai noroc sa fii ca mine, scandura (deci sanse de lovituri la nivelul capului, ioc, plus sfoara din parti), fara conditie fizica (deci crapi dupa 3 minute de efort), fara coordonare etc. Dupa 2 ani de karate am coborat in sfoara, aproape ca Badea 😀
Dupa aia 2 ani de munca iti ‘palmuiam’ urechea cu piciorul si nici nu il vedeai, dar nici nu il simteai, ca vorbim de autocontrol, da? Duceam 2 ore intense de antrenament si apoi mai prindeam ocazia sa fac inca 2. Karategi-ul era de obicei ud leoarca, dar eu duceam 4 ore de efort cu zambetul de buze. Tehnica? Imbunatatita de nu imi venea mie sa cred.
Am cunoscut o caruta de oameni misto pe langa asta. Si sportul in sine a avut numai aspecte pozitive in cazul meu. La 23 de ani, cand m-am apucat, teoretic pshihic esti cam “facut”. Dar mi-a crescut increderea in sine (dupa ce vezi ca si dupa 2 ani sari niste limite, de nu te recunosti, faza asta are anumite influente), puterea de concentrare (sunt de obicei o imprastiata, dar cand am de lucru ceva sunt in stare 10 ore sa nu fac nimic decat aia, incat sa rezolv problema), si multe alte chestii.
Prin liceu am cam fost ‘carpa’ sa zic asa (nu te gandi la prostii), dar am prins incedere in fortele propri si stiu ca, daca imi pun ceva in cap, se rezolva si daca intorc lumea cu susul in jos. M-a ajutat in cariera faza asta, m-a ajutat cam peste tot.
Chiar daca lasi la o parte aspectele mentale ale smecheriei, tot iti raman o groaza de chestii misto. Antrenamentele, iti mai spun o data, sunt in deplina siguranta. Nu toti sunt elevi, deci e normal sa te ingrijorezi ca vii spart in bot la munca. Nu este cazul. Asa cum fazele alea cu “nu e feminin” sunt iar niste rahaturi cu perje. Aveam 60% gagici in sala. Cateva sunt campioane mondiale (au si vreo 12 ani de munca in spate), dar arata de mori pur si simplu. Si sunt atat de feminine in viata de zi cu zi, de nu visezi ca de cateva ori pe saptamana astea isi pun o centura neagra in jurul taliei si dau din picioare. Nu mai suntem in evul mediu, sa ii tot dam cu aberatiile astea ca nu e de doamne. Sau sa ne speriem de ceva ce nu cunoastem
Deci .. te invit sa intri intr-un dojo tinut de un antrenor decent si sa vezi de “nasol” se simt oamenii acolo si cum isi doresc sa mai ramana vreo 10 ore la antre, daca se poate. Si cum pleaca toti acasa, transpirati bine si voiosi, dupa ce si-au carat (pare-se) pumni si picioare, pe care insa nimeni nu le-a simtit.
Pentru sporturile de contact exista O CARUTA DE REGULI, incat sa fii totusi in siguranta. Am avut oameni pe forum care sunt instructori de asa ceva si culmea creierii sunt tot acolo. Unul e chiar medic si din ce inteleg nu i-au plesnit neuronii.
Nici eu nu am acceptat sa intru intr-un sport mai dur, tot de teama asta, dar asta nu inseamna ca artele martiale de contact te distrug. Cei pe care ii vezi la teveu lupta pe bani misto si si-au asumat faza asta si fac smecheria de 2-3 ori pe an.
Fotbalistii sunt mai in pericol pe teren decat intr-o sala de AM. Pentru ca la AM sunt reguli extrem de stricte. Cand ai vazut ultima data data afara de pe teren juma’ de echipa pentru contact prea tare? Mai scot arbitrii cate unul doi, dupa ce arunca peste sold oponentii, de parca sunt la judo. La karate zbori din competitie daca l-ai atins pe unul prea tare, desi tare ala nu inseamna ca i-ai dat “somn”. Nu mai discut de baschet sau din astea, ca si acolo la nivel de performanta se fac tot felul de magarii si se joaca super-brutal.
No, hai ca am scris destul. Daca intelegi ceva din ce am scris eu, bine. Daca nu, sanatate. Nu iti trimite copilul la karate, daca ti-e teama ca ti-l distruge careva (eu mi-as trimite progenitura, macar sa incerce), dar du-l la un sport totusi, ca e sanatos. Poate innot de pilda sau ce i-o placea.
@Campulung Moldovenesc:
Fie asa cum zici tu, maestre. Cand vine vorba de disciplina, onoare, control, tehnica si respect, atunci inotul e cel mai bun, dupa cum sugerezi. Inotul te face sa apreciezi truda, sa respecti un obiect pentru ceea ce e el, pentru munca de care a fost nevoie ca sa se afle in fata ta, pentru autocontrolul si modelarea spirituala intr-un om mai pasnic pe care ti-o da datu’ din picioare sub apa, pentru posibilitatea de a te apara eficient in cazul in care esti agresat fizic tu sau cei dragi tie prin detenta baschetbalistica, prin fairplay-ul si autocontrolul fizic si gandirea la rece pe care ti-o da o intrare prin alunecare la fotbal…
Asa e cum spui tu, karate nu e un sport, sunt doar o adunatura de idioti care zbiara in japoneza chestii cu care nu au nicio treaba. Restu’, astea enumerate de tine, astea-s sporturi adevarate, ca-s multi si cladesc toti impreuna, echipa, o suma de IQ egala cu a unui om normal. Nimic nu se poate compara ca motivatie cu bgatu’ unei mingi intr-un spatiu anume delimitat. Asta e singurul lucru care ne poate tine in viata pe noi, toti, pe strazi intunecate, atunci cand ti se pune un cutit in coaste si ti se sopteste subtil cliseul “banii sau viata”…
Nu inteleg de ce voi, unii, va vedeti cu doua perechi de “cojones” si va gasiti si sa comentati despre lucruri pe care nici nu le cunoasteti si nici nu le intelegeti. Si nici macar nu va dati in vre-un fel silinta sa incercati macar sa faceti treaba asta. Daca tu crezi ca arte martiale inseamna carat pumni in gura, te-nseli amarnic. Arte martiale inseamna stapanire de sine, tehnica si autocontrol – atat fizic cat si psihic – inainte de toate.
Eu credeam că artele marţiale de genul karate-ului sunt sporturi pentru că te învaţă ce-i aia disciplină, reguli ce trebuie respectate, fără excepţii, pentru că te învaţă să fii fair-play, să eviţi cu orice preţ încăierările şi, cel mai important lucru, să nu fii niciodată primul care atacă, ci să te aperi. Te învaţă să accepţi cu demnitate înfrângerea şi te învaţă că tot timpul trebuie să încerci să fii mai bun în raport cu tine cel din trecut.
Cât despre denumirile în japoneză, mi se pare mai normal să le înveţi pe cele existente, decât să faci o versiune în limba română, aşa cum programatorii învaţă engleza, iar cântăreţii de operă – italiana.
Filmele alea cu chichicean, jeanclodvandam şi alţii asemenea, au făcut mai mult rău decât bine pentru că prezintă o realitate deformată, iar cei ce nu ştiu nimic despre artele marţiale rămân cu idei greşite.
Alice, bine ca am invatat ce inseamna “csss”, “layers”, “shutdown”, “cancel” etc., dar ne speriem de “mawashi geri” sau “gyaku zuki” 😀
Peste tot intr-o specialitate sunt termeni specifici. Asa in IT, medicina, balet etc. Si i-am invatat destul de usor, ca doar de aia avem creieri. Plus ca poti spune si lovitura circulara de picior,daca nu ai chef sa ii zici mawashi geri, ca tot te intelegi cu lumea.
Nu cred ca limbajul e problema, deci, ci teama asta a omului care nu a incercat ceva si a vazut numai filme tampite (toate cu van dame si karate kid-urile sunt niste aberatii notorii) din care nu tot timpul intelegi ce trebuie sa intelegi.
Nu poti blama o intreaga comunitate de practicanti de AM numai pentru ca banuiesti tu ce se intampla pe acolo, nici macar daca ai avut parte de un instructor cretin (ca mai is si din astia). E ca si cand nu ai folosi telefonul mobil “ever”, pentru ca ai aflat ca Vodafone umfla facturile 😀
De acord,@raka:Arte martiale inseamna stapanire de sine, tehnica si autocontrol – atat fizic cat si psihic – inainte de toate. Ca și orice lucru,depinde cum îl folosești.
Raka, maestre, knock out! Eu ma chinui sa ii scriu omului 3 pagini si tu rezolvi discutia in 2 paragrafe. Bine lucrat, your KungFu is good 😀
Sarut-mana, Dojolina draga, pentru remarca! Sa zicem ca astazi Forta puternica cu mine este!… 😀 Sa spunem doar “Ippon (R)Aka” 😉
Ok, spor la box si la karate 🙂 Chiar ma indoiesc ca a vazut cineva cum arata un “campion de box” dupa ce isi termina cariera. Daca nu, iti spun eu. E un terminat. Abia mai vorbeste, mananca cu paiul, etc. Si pentru ca totul e o prefacatorie 🙂 A, si prefer sa fac un sport care sa nu-mi provoace dureri de spate, cazaturi, si alte prostii.. a, si pumni in gura 🙂
Succes la autocontrol si ce mai ziceai.
Fabian Marian: centura neagra 4 dan shotokan, 3 dan godai ryu, 1 dan kick box, 1 dan muai thai, 1 dan ju jitsu. Un fost campion mondial la arte martiale. Un om oarecare din Romania. Un tanar de 35 de ani. Un fost antrenor de arte martiale. Un om cu cancer osos facial. Carcinom sinus maxilar.
Marian s-a imbolnavit in 2006. Initial era vorba de o sinuzita. Apoi a mers la stomatolog sa-i scoata o masea. Atunci i-a fost rupt maxilarul. Cateva luni mai tarziu, a fost diagnosticat cu cancer. Au urmat 16 operatii. A facut 7 biopsii. A facut chimioterapie. In final, i s-a spus ca nimeni nu mai are ce sa ii faca.
In 2008, Marian povestea: “Mi-au scos maxilarul din partea dreapta. Am ramas cu un hau in gura pana in creier si cu partea dreapta a fetei fara suport osos. Am facut noua operatii si cinci biopsii. Sportul m-a ajutat teribil. Dupa citostatice, nici macar parul nu mi-a cazut. Numai ca acum trebuie sa fac a zecea operatie. Cancerul s-a extins si la maxilarul stang.” Apoi au urmat alte 6 operatii.
Marian nu mai indrazneste sa se priveasca in oglinda. Nu mai are toate oasele fetei, ci doar cateva cioturi. I-au fost lasate doar orbitele, ca sa aiba ochii in ce sta… Nu mai vede cu ochiul stang. O noua tumora pe obraz — sau ce-a mai ramas din el. Noaptea se sufoca. O alta noua tumora, in gat. Carcinom scuamos necheratinizat de sinus maxilar.
Marian este pensionat de boala cu gradul II. Are o pensie de 426 ron. Are nevoie de operatie. Medicii de la Clinica ORL “Jori Joszef” din Szeged, unde Marian si-a platit consultatia cu banii obtinuti din vanzarea cartii scrise de el — “Psihologia in artele martiale” — i-au spus ca il opereaza, dupa care va face radioterapie. Apoi se va trece la reconstructia fetei — o proteza care sa ii inlocuiasca oasele extirpate. Operatia poate fi facuta in Ungaria, Franta sau Germania, si costa 40.000 de euro (operatia — 10.000 euro; radioterapia — 20.000 euro si proteza — 10.000 euro).
Fabian Marian s-a nascut pe 27 iunie 1974, in Valea Jiului. Acum locuieste in judetul Bacau. Are un baietel de 11 ani — Fabian Ioan Viorel.
Daca puteti si vreti sa ajutati, iata datele necesare:
Cont deschis la Banc Post, Sucursala Bacau, titular cont FABIAN MARIAN
– ron: RO 64 BPOS 4400 6878 257 RON01
– euro: RO 96 BPOS 4400 6878 257 EUR01
– usd: RO 43 BPOS 4400 6878 257 USD01
Cod Swift: BPOSROBU
e-mail: fabyspi@yahoo.com
telefon: 0722/97.03.06
E urat sa vezi cum un necunoscator intr-un domeniu rade de cineva care se pricepe mai bine.
De remarcat abundenta cuvintelor “bot” si “labe”. Iti plac animalele? 😀