Lectia Dachau

Acum, la mai putin de 2 zile distanta fata de plecarea spre München, ma intorc in timp. Exact acum un an. Tot undeva prin martie. Am avut ocazia sa vizitez si eu lagarul de la Dachau intr-o dimineata ploioasa si rece. Este ceva ce nu pot uita .. am doar cateva fotografii din acea vizita, dar sentimentele care te incearca in acel loc raman peste timp. Daca veti da click pe poza de mai jos, veti putea vedea in albumul foto si celelalte imagini din Dachau.

Am ajuns in Dachau (localitatea) cred pe la 7-8 dimineata (sper sa nu spun prostii, oricum era devreme). Veneam din Timisoara, toti patru (eu, iubi, sora lui si fiul ei) si eram deja obositi dupa o noapte in masina. Am hotarat sa oprim insa, mai ales ca iubi a vazut lagarul anterior. Ceilalti 3 eram la prima vizita si e usor de inteles ca sincer abia asteptam.

Trecem peste amanuntele penibile pentru noi (ne-am fatait pe acolo vreo jumatate de ora, am luat-o in alta directie si aproape am iesit din mica localitate, pana am reusit apoi sa ne luam dupa o clasa de tineri de liceu cred si ei in drum spre lagar). Pana la urma insa am ajuns.

Nu exista lacate, nu exista costuri de vizitare (vorba lui iubi “asta ar mai trebui sa faca nemtii, ca le sar toti in cap”). Era destul de intunecat afara si a inceput sa “mijgure” .. o ploaie destul de timida la inceput, avea deja “accese” de ploaie tropicala. Ne-a murat pana la piele (in ciuda hainelor de iarna, unele cica “waterproof”).

Nu stiu daca a fost bine ca a plouat, dar sincer nu cred ca se potrivea o zi insorita cu locul acela. Nu am simpatii de nicun fel, nu am pasiuni pro sau contra cauzei evreilor, dar ca OM aceasta vizita m-a zdruncinat.

Am intrat in lagar si ne-am dus direct catre cele 2 baraci ramase in picioare. In rest, in curtea mare, nu sunt decat “urmele” de temelie. Cele 2 baraci sunt insa exemplu despre cum erau cazati (inainte de a fi gazati) bietii oameni. Interesant de vazut era ca primul “set” de baraci era gandit mai uman: paturile erau si ele mari si pe nivele, dar era si loc intre ele si in camera aceea uriasa .. mai incolo insa au devenit tot mai “drastice” conditiile: ultima versiune de baraca fiind de fapt aproape o camera plina cu paturi pe niveluri, ingramadite si vai de ele, ca doar nu mai conta.

Ne-am uitat pas cu pas la indicatoare, ne-am plimbat prin curtea uriasa, in care odata erau adunati nefericitii “clienti” ai lagarului. Am traversat zona de baraci (sau de urme, daca doriti) si am ajuns in fundul acelei parti de lagar, unde acum se afla o biserica si o serie de alte monumente. In stanga se deschide un drum si, dupa cativa pasi, intri in zona mortii.

Am intrat si noi pe ‘invers’ .. asa ca am ajuns direct la crematoriu. O camera lunga in care se afla cateva cuptoare. Acum sunt pline de praf si cenusa, acum multi ani erau folosite din plin. Am traversat apoi micuta curte si am ajuns in camerele mortii. Prima camera este cea de garderoba. Erau invitati sa isi lase hainele acolo pentru ca doar mergeau la dus ..

Am ajuns si in camera de “dus” si sincer va spun ca nu prea mi-a fost inima usoara. Am iesit apoi spre camera in care se adunau cadavrele pentru a fi apoi trecute in crematoriu. Totul ca la carte, cu precizia tipic germana 🙁

Desi iubi este un tip mucalit si nici cu mine nu mi-e rusine, lagarul ne-a impus seriozitate. Nu poti ranji cu gura pana la urechi intr-un loc in care atatia oameni au murit. Vremea absolut apasatoare a contribuit si ea la totala noastra seriozitate. Paseam cu atentie si incercam sa surprindem fiecare amanunt. Specialistul nostru in ale istoriei (iubi), ne punea la punct cu toate detaliile necesare, in timp ce si el pastra o mina serioasa.

Nu trebuie sa te fortezi sa fii serios in Dachau, pentru ca pur si simplu este un loc de durere si de rusine pana la urma. Stateam si ma gandeam la oamenii in cauza, la indivizii luati pe sus si aruncati in lagar numai pentru ca faceau parte dintr-un “grup” vizat de nazisti. Numai pentru ca nu erau blonzi cu ochi albastri.

Cea mai mare crima de care ne putem face vinovati in relatia cu altii este cea de “generalizare”. Am trait si noi cu rusinea celor intamplate in Italia si unii romani au aflat ce rau este sa fii vizat de ura unora numai pentru ca faci parte din grupul acela. Nu conteaza individul, faptul ca esti un om absolut OK. Generalizarile acestea iata ca lovesc si indivizi care nu sunt vinovati de faptele catorva.

Recunosc, ma fac si eu vinovata de ganduri “frumoase” cu privire la o anumita etnie conlocuitoare ce nu pare a scapa de niste obiceiuri proaste. In cate un atac din asta de “ura” mi-as dori sa fie luati pe sus si dusi departe, pentru ca sunt satula de cate fac. Si totusi ma uit in jur si vad si familii care isi vad de treaba. Am in cartier deja niste vecini tigani si nu pot spune ca ne-au cauzat vreodata neplaceri. Inca mai si intram in vorba uneori (unul dintre ei are un caine absolut simpatic si prietenos). Exact in momentele in care imi vin gandurile alea negre incerc sa imi amintesc ca de fapt, pe langa aceia care fac si dreg atatea, sunt si oameni absolut linistiti care nu doresc decat sa traiasca in liniste.

La fel ca mine, care probabil as fi fost revoltata sa intalnesc aversiunea italienilor in tara lor si care ma bucur ca nemtii, acolo in Germania pe care iata o vizitez cu placere, se poarta frumos cu mine si ma respecta ca om.

Dachau m-a invatat ca noi oamenii suntem in stare sa ucidem pentru absolut orice motive, ca putem crede orbeste in superioritatea noastra si ca reusim de multe ori sa ignoram faptul ca SUNTEM FIECARE UNICI. Si e pacat sa ucizi individul numai de dragul “turmei” …