Rabdare monser, rabdare …

Cald de mori .. aproape ora 4 dupa-masa, ora la care in mod normal trebuie sa fiu deja la “reidio”. Sunt in plina intersectie si astept sa se termine numaratoare inversa cu rosu (avem cica niste semafoare cu “countdown”, sa pot pleca si eu de acolo).

In masina e racoare (nu prea prea pentru ca ma apuca iar durerea de umar, amintire de la o cascadorie de pe bicicleta, fortata de o masina ce nu a acordat prioritate .. acum 8 ani, dar se simte “placerea” la frig sau la efort prea mult), se aude niste Dream Theater (am ajuns la favorita mea Space Dye Vest) si “bat” relaxata cu degetele pe ritmul muzicii volanul cu comenzi pe care iubi nu-l suporta (ca-i prea incarcat).

In fata masina de scoala. Se face verde .. nu porneste. Simt nevoia sa il dau cu capul de pereti pentru ca stiu ca voi pierde verdele si voi sta inca 90-98-97 … de secunde pana la urmatorul semafor. Doresc sa imi infig mana in volan si sa claxonez pentru toate secundele pierdute si placerea de a sta “inca o tura”.

Ma opresc exact cand pielea mea atinge plasticul volanului. Nici un sunet. De ce?

Stiu ca acolo in fata cineva este transpirat, chiar daca masina moderna sigur are climatizare. Este stresat(a), rusinat de “pacatul” sau, asteptandu-se ca un isteric ca mine sa il pedepseasca si sa il umileasca pentru ca indrazneste sa il tina departe de destinatia sa pret de inca 1 minut jumate.

Stiu ca instructorul il calmeaza si ii spune (dupa ce iar a innecat masina) cum sa porneasca si sa ignore pe oricine l-ar “agresa” sonor.

Stiu ca ar dori sa se faca mic, sa se evaporeze daca se poate, sa nu mai existe si sa nu mai traiasca aceasta panica pe care nu o poate controla.

Stiu astea, pentru ca acum cateva luni simteam acelasi lucru. Acum cateva luni innecam si eu masina in plina intersectie si imi venea sa intru in scrumiera de rusine. Niciun incepator nu isi doreste sa calce bataturile “colegilor” de trafic, dar face asta pentru ca pur si simplu este incepator. Pentru ca inca nu stie cum sa “apese” acceleratia (multe zile am subturat masina pentru ca mi-era “mila” de ea si nu stiam cat exact trebuie accelerat pentru a porni, incat sa nu o supraturez), pentru ca inca se uita la schimbator, ii este imposibil sa isi coordoneze toate miscarile asa cum trebuie. Pentru ca nu a condus destul si pentru ca panica pe care o simte este de multe ori intetita de indivizi ca mine, gata sa il penalizeze pentru orice stangacie.

Nu, nu am claxonat.

A pornit la urmatorul semafor. Am avut 1 minut jumatate sa ascult inca o parte din piesa (o sectiune cu mult pian si o chitara in distors care suna admirabil in combinatia asta), sa ma bucur de conditiile bune din corsica mea, sa mai arunc o privire relaxata prin jur, sa mai numar secundele si sa imi dau seama ca incepatorul din fata mea nu mi-a facut de fapt atat rau. Am “pierdut” un minut, dar “uzina” nu se muta din loc si viata mea nu era pusa in pericol de aceasta mica intarziere.

Scoala din fata a pornit timid, eu dupa … a luat stanga, dupa care s-a retras incetisor pe banda intai. Am avut ocazia sa accelerez, sa trec pe langa, cu un zambet intelegator pe chip. Si m-am simtit dintr-o data bine.

Daca incepatorul in cauza va trece peste PANICA pe care ti-o inspira ideea de a conduce 1 tona de fiare si 70-80 de caluti putere cel putin intr-un oras aglomerat va incepe sa simta PLACEREA pe care o ai la volan. Cu muzica ta preferata, pe o masina pe care incepi sa o cunosti si o iubesti, intr-un oras care inca are ce oferi ca si aspect, pe langa oameni care poate uneori stiu sa inteleaga ca e normal sa mai si gresesti.

Incepatorul din masina scoala era socat ca incepatorul din spatele sau, care se pare ca stia deja sa conduca mai sigur si mai bine, nu l-a claxonat si chiar i-a zambit. Asa cum si eu ma mai sochez in cel mai placut mod cand altcineva imi ofera spatiu sa ma “strecor” sau imi face semn sa ies din strada fara prioritate in fata sa. Putem sa fim si domni cand dorim, nu doar dumnezei ce nu iarta nimic si lovesc cu fulgerele manioase orice pacatos. Strazile ar fi ceva mai sigure si poate ca nu ne-am mai plange atat ca venim stresati acasa.