Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Si noi avem o viata …
Mă irită mereu oamenii care aruncă verdicte din astea din pom: internetul e nociv, e nesănătos să stai la calculator, bloggerii nu au viaţă personală. Mai ales ultima, ce vine pe mai multe variante “nu ţin blog, că doar am ce face”, “mai lăsaţi blogul şi vedeţi-vă de viaţă” etc. Oricum ideea e aceeaşi. Restul lumii TRĂIEŞTE, doar noi, prostanii cu blog, stăm să ne ofilim în admin panel-ul wordpress.
Define life!
Adicătele ce înseamnă, dom’le, viaţa asta? Cine ştie, poate mai învăţăm ceva. Ce fac ne-bloggerii, de sunt atât de convinşi că viaţa lor e mai bună decât a unui care-şi răpeşte din timpul alocat ştirilor de la ora 5 sau unor emisiuni excepţionale ca “Noră pentru mama” sau “Trăzniţi în NATO”?
Dacă e să generalizăm, aş putea şi eu spune fără să prea greşesc, că naţie mai televizomană ca românii e mai greu să găseşti. Că asta e distracţia naţională, să laşi porcăria aia de televizor să meargă şi să-ţi omori neuronul cu porcăriile de ştiri şi scandaluri fabricate la timp să ascundă mizerii mai mari. Nu-mi spuneţi că noi nu ne uităm la TV, că noi nu suntem majoritari în ţara asta.
Deci maxima distracţie a românului e să se lase uitat la televizor, pentru că în general nu sunt bani de călătorii sau de vreun film în oraş, plus că prin parcuri e plictisitor să te plimbi. Şi educaţie mai uşoară decât cu televizorul nici nu există. Îl laşi pe nefericitul ăla de copil să caşte ochii aiurea cu orele şi măcar tace naibii.
De multe ori exact ăştia sunt oamenii care râd de un blogger, că ăla n-are viaţă. Hă, hă, să stai să scrii. Hă, hă.
Cât de lipsită e de farmec viaţa mea?
Sunt online cam toată ziua. Nu de dragul blogging-ului, că până recent asta era o ocupaţie uşor ne-lucrativă. Dacă tot lucrez ca web designer, e clar că munca mea se desfăşoară pe net. Şi la fel de clar este că-mi place minunea asta şi am diverse satisfacţii personale şi financiare de pe urma ei. Recunosc că aloc cam o oră pe zi să-mi scriu genialităţile pe blog şi să citesc câteva bloguri care-mi plac.
Nu mă pot lăuda că am “trăit” excesiv de când ne-am întors în ţară, pentru că 1. nu-mi plac frigul şi vremea rea, iar acum, dacă nu trebuie să merg la job, prefer să-mi plimb câinii la ora 12 şi să-mi ţin dosul la căldură şi 2. am încercat să comasez cât mai multă muncă în lunile astea (pentru clienţi şi mai ales pentru reţeaua mea: vânzări de situri, campanii, conţinut), pentru că peste vreo 10 zile iar plecăm tai-tai şi programul de muncă se va duce pe copcă. E clar că nu poţi sta la câteva staţii de Manhattan şi să nu-ţi plimbi dosul pe acolo, cum prinzi ocazia.
Sunt nefericită? Departe de mine gândul ăsta. M-am odihnit (la câte sute de km am făcut pe jos şi anul trecut, cuget că a prins bine puţină relaxare), mi-am pus ordine în idei şi situri, am petrecut timp cu familia, m-am întâlnit cu oamenii care merită să-mi smulg nişte minute din timpul meu. Nimic nu-ţi cerne mai bine prietenii decât ieşirea din câmpul muncii salariate.
Ce au mai făcut “loserii” ăştia de bloggeri cât am fost plecată?
Au organizat campanii umanitare şi au salvat O VIAŢĂ ce părea deja compromisă. Nu au stat să-l căineze sau să discute cu vecinii că e nasol pe vremea asta, că ne mor tinerii în ţară. Au pus bani la bătaie, timp şi energie. Şi au făptuit o minune.
S-au întâlnit de mai multe ori chiar şi în Timişoara. Culmea, undeva prin vară au adunat oameni de peste tot, pentru a se plimba la pas prin urbe, alături de un ghid genial. Blogăria asta le-a permis unora să vină din Bucureşti, Cluj sau sfântul ştie de unde, pentru un mic tur de oraş. Ocazionat, of course, de faptul că sunt bloggeri. Poate că nu aveau chef să plece zilele alea, poate că nu s-ar fi învoit de la muncă pentru 2-3 zile în alte condiţii. Evenimentul însă i-a “forţat” să iasă din rutina jobului (că nu toţi bloggerii lucrează de acasă) şi să-şi permită un “loisir”.
Pe lângă prietenii “normali” pe care îi avem cu toţii, activitatea asta ciudată pentru unii, ne-a permis să cunoaştem şi să iubim oameni noi. Am câţiva oameni din blogosferă pe care la orice oră îi consider prieteni, pentru care râd de bucurie, când le reuşeşte ceva şi plâng, când îi loveşte o nenorocire. Oameni absolut decenţi, cu idei frumoase şi pasiune, pe care activitatea asta mi i-a adus mai aproape.
Blogging-ul de “performanţă” nu se face cu o oră pe săptămână, asta este adevărat. Renunţăm la 2 ore de televizor probabil pentru a pregăti anumite subiecte, deşi fiecare zi de VIAŢĂ ne dă suficiente idei pe care să le dezvoltăm pe blog. Un ochi pe ştirile din ziar sau la emisiunile noastre şi avem material pentru o lună întreagă. Dar, pe lângă asemenea trivialităţi, unora ne place să aruncăm din când în când şi un articol mai cu “sevă”.
Nu m-aş putea lăuda că am renunţat la multe pentru a “bloga” mai serios. Că nu am făcut asta. Exerciţiul scrisului e ceva natural şi puţin necesar chiar. De multe ori, dacă vin dintr-o plimbare, simt nevoia să povestesc ce am făcut. Îmi place să ofer ceva din experienţa mea pe web şi mă bucur când oamenilor li se pare util ce scriu. Pentru că şi mie mi-au prins bine asemenea articole în urmă cu 9 ani, când nu ştiam cu ce se mănâncă munca de webmaster.
Cel mai mult mă distrează “soarele“, total anti-blogging, până s-a trezit cu un domeniu nefolosit şi un wordpress instalat. Şi s-a apucat de scris. El, omul fără asemenea pasiuni, scrie acum de plăcere. Povesteşte prostii pe care le-a făcut prin tinereţe, chestii pe care mi le-a spus deja de vreo 10 ori. Dar are un farmec al lui, când povesteşte, iar cititorii lui sunt încântaţi să-l citească. Apreciez că el măcar nu se ţinea de trăiri de genul “hai, bă, că n-aveţi viaţă”.
Ce am câştigat de pe urma acestei activităţi? O audienţă (oameni care mă cunosc deja prin intermediul blogului şi apreciază scriitura), clienţi (am tot mai mulţi cititori care apelează la mine pentru hosting, sfaturi pentru blog sau chiar servicii de web design) şi bani până la urmă. Totul dintr-o simplă plăcere de a scrie şi de a schimba idei cu oameni de prin toate colţurile ţării sau chiar mai departe.
Nu am viaţă? Am iubit, am familie, călătoresc, vizionez şi citesc diverse. Blogul nu mi-a răpit decât timpul de OTV, în rest mi-a oferit şansa de a-mi cristaliza nişte idei şi a da de nişte oameni la fel de “fără viaţă” ca şi mine. Iar viaţa unui non-blogger nu e cu nimic mai bună decât a mea. Dacă stau să mă gândesc la ce mi-a oferit activitatea asta în ultimii 3 ani, pot spune fără să greşesc că am o viaţă chiar mai bogată!
adica cei care nu scriu pe blog se uita musai la otv?
In Romania e foarte probabil ca da 😀
fara suparare, asta e o generalizare exact ca cea pe care tocmai ai condamnat-o
Sa nu uitam ca bloggingul inseamna comunicare cu tine, dar si cu ceilalti… Multa, multa comunicare… Pana cand simti mirosul penibil de creier incins…
Si sa nu uitam ca in spatele monitorului, cu doua maini pe tastatura si o mana pe mouse, iar cu ochii pe ecran, se afla UN OM, O PERSOANA cat se poate de reala…
Scuzati intrebarea, dar cate maini aveti dumneavoastra!? 🙂
Din pacate… doar doua… Dar uneori sunt cu o mana pe tastatura si o mana pe mouse… E mai greu sa lucrezi asa, dar…
hai recunoaste ca din cind in cind mai ridici din sprincene peste ecranul laptop-ului si te uiti la TV-ul din fundal de unde mai peroreaza Presedintele Partidului Poporului cite ceva! 😉
Nu. N-am televizor in camera. Si daca stau sa vizionez ceva, sar peste programele romanesti direct pe Discovery. Care si ei s-au cam tampit in ultima vreme, dar asta e …
Pai daca nu stii ce face Nikita si Liviu Varciu, cum poti sa ai subiecte de conversatie in societate?
Pana una alta, la nivel psihologic, unii oameni cred lucruri negative despre altii ca sa se puna ei intr-o lumina buna. Ceea ce este fals si acei oameni se numesc…tristi, sau frustrati.
Si mai sincer, primul pas spre fericire este sa nu-i lasi pe altii sa-ti defineasca ce inseamna viata. Daca ceea ce faci iti provoaca bucurie, fa-o. Poti sa stai si 10 ore pe blog daca iti place.
In rest, un alt caz de oameni care merg pe principiu “Care nu e ca mine, ala nu e mamifer”…oameni cu un univers foarte mic, ma gandesc…
Nu am blog, nu ma uit (decat foarte rar si in general la sport – NBA, fotbal) la TV. Eu unde ma incadrez?
Nu cred nici in curentul antiblog si nici in cel problog. Fiecare se simte bine in pielea lui (sau ar trebui)!
Nu ma atrag in general blogurile pentru ca sunt anonime (cu exceptiile de rigoare) si daca polemizez cu cineva, ma elimina de pe blog. Asa ca, la ce bun?
In alta ordine de idei, trebuie sa recunosc ca si asa-zisa colectivitate a blogarilor cred ca au talente uimitoare ascunse daca se afiseaza muritorilor (cei fara blog) si au niste aere de superioritate uimitoare.
Eu nu cred in colectivitatea blogarilor?
De ce?
Nu pot sa fiu prieten cu un blogar doar pt ca are blog. Trebuie sa avem si altceva mult mai puternic in comun.
Dar, cine sunt eu sa comentez?
Nici macar nu am blog:)
Daca polemizezi cu bun simt, ca in cazul asta, nu vad de ce te-ar scoate careva de pe blog. E chiar interesant sa discuti si cu “non-bloggeri” si sa le stii parerea. Plus ca, daca nu vii sa iti bati joc de cei cu blog, ca nu au viata, nici macar nu intri in discutie in acest articol 🙂
Cunosc si eu zeci bune de bloggeri. Prieteni mi-am ales dintre cei cu care, asa cum spui si tu, ma leaga mai multe chestii decat doar activitatea astea. Prin blog ne-am intalnit, dar ne-au captat atentia si alte detalii.
In ceea ce priveste aerele de superioritate, toata lumea le are. La fel sunt medicii, profesorii, militarii, orice breasla are impresiile ei mai mult sau mai putin fondate, deci e normal pana la urma ca si bloggerii sa aiba trairile in cauza 😀
Spuneam ca ma enerveaza blogarii care scriu un post, provoaca o discutie si apoi daca cineva are o alta opinie decat ei te cenzureaza. Ca este blogul lor si e casa lor. Vorbim desigur de o polemica in limita bunului simt.
Un blog imi pare un jurnal personal, in care decizi sau nu sa scrii. Dar nu inseamana ca daca vrei sa scriiesti mai bun decat altul care decide sa faca altceva in timpul liber.
In general, daca discutia e cu bun simt, eu cel putin nu am nicio treaba. Chiar nu trebuie sa fii de acord cu mine, ca de aia e dialog. Daca am chef de monolog, ma apuc de radio din nou si scot sectiunea de comentarii. Deci poti oricand comenta in liniste, chiar daca nu suntem de aceeasi parte a baricadei 🙂
Asta e ca si discutia ca jocurile violente de pe calculator sunt de vina pentru crimele oribile ce se produc in lume!
… sau aceeasi vina s-o aiba si violenta de la televizor…
Mi se pare mie sau la stiri se dau mai multe stiri despre crime, violuri, furturi, accidente si alte asemenea decat despre orice altceva? Pana si talk-show-urile se desfasoara pe un ton de… urlet violent si multiplu…
Dar nu-i vorba numai de TV, sa fim seriosi. Prin anul I de facultate, aveam un geniu din asta care tot spunea: lasati blogurile si forumurile bah, sunt pierdere de vreme. Omul juca cam 7-8 ore pe zi Counter Strike…
bull shit ! nu-s eu marele blogger, dar decat sa ma uit la televizor, prefer sa scriu 2-3 ineptii pe wordpress…
(scuze, am apasat prea devreme pe buton)
Apoi, aflu oricum mult mai multe lucruri utile citind pe bloguri decat pierzand timpul cu televizorul (exceptand canalele de stiinta, pe alea nu le numesc “tv”, ci “stiinta” 🙂 )
In fine, faptul ca unii bloggeri (cei mai cunoscuti) chiar reusesc sa faca ceva pentru alti oameni, aflati in nevoie, este mult mai presus decat “ceva-ul” pe care-l fac cei care sunt pusi acolo sa faca ceva, dar fac doar din vorbe.
Ohooo! Bloggeri ăştia chiar au o viaţă foarte activă, dacă vor normal. Ui, în Iaşi şi cu încă un blogger i-am scos pentru prima dată la un fotbal, de atunci, jucăm de două ori pe săptămână şi parcă nu ne mai săturăm, avem blogmeeturi, avem întâlniri la “seminarii” mai serioase în care se discută fel şi fel de metode de promovare a blogului, de modul în care să scrii şi să nu scrii.
Iar ce-i cel mai important din toată bloggerela asta, cum ai zis şi tu, crearea de noi prieteni peste care nu am fi dat mai mult ca sigur dacă nu ar fi existat blogul.
Lectură obligatorie: If these words were people, I would embrace their genocide. 🙂
Si prin ce este articolul genial? Ca inca nu am inteles. Inca un smart-ass cu trairi. 😀
Trebuie să recunoști că are și un sâmbure de adevăr. Apropo, tind să fiu de acord cu what4.
[…] Dojoblog.info – Si noi avem o viață […]
Mi-ai luat vorba din gura si subiectul din tastatura 🙂 Tocmai ieri polemizam cu niste cunoscuti pe Facebook pe marginea unei remarci facut de unul dintre ei: „Astept cu nerabdare moartea blogurilor. Ca si manelele, si-au traiat epoca de glorie. :D”. M-au enervat mai tare comentariile la remarca asta, pentru ca era o gramada de insi care-si dadeau cu parerea despre cum nu se mai scrie de placere, domnmule, in tara asta, si toti vor sa faca bani. Si in esenta de asta vor ei sa moara blogurile.
blogari si nonblogari…Nu simte nimeni penibilul?
ma incadrez in portretul celui care genereaza si care zice “bloggerul nu are o viata personala, …”. momentan. e iarna, afara nu prea am ce face, iar jobul intarzie sa apara. pana atunci, singurele mele ocupatii: filme, tv, blog, net si imprastiat cv-ul prin oras. o adevarata placere, ar spune unii :)) … cei care muncesc pe branci 🙂
Bloggerii sunt oamenii care trăiesc viaţa mai din plin decât ceilalţi. Din acest preaplin vine dorinţa şi puterea lor de a scrie mereu pe blog. Aşa văd eu lucrurile.
Ah si uite cum mi-am gasit niste raspunsuri. pe care le stiam, le-am spus si eu, dar pe care le-am uitat. De fiecare data cand mi se pare ca cineva se uita oarecm crucis la mine ca “toata ziua scrii, mai poti??” o sa ma gandesc cum voi calatori pe banii castigati din blog. Si pe 23 martie o sa-mi recitesc mailurile primite de la cititori dupa moartea tatalui meu. Si o sa fiu din nou bucuroasa ca mi-am facut blog si ca este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am facut in viata. Pentru ca datorita lui, am facut o groaza de lucruri bune si pentru mine si pentru altii. N-are rost sa fiu modesta chiar acum. 🙂
Da, se implineste acus’ anul de cand s-a stins tatal tau. Cate s-au intamplat in 12 luni si cat ai crescut.
Blogging-ul a evoluat mult in ultimii ani. Nu mai e cum era inainte – un loc unde spui ce ai facut ce ai mancat – in ziua de azi tot mai multe firme isi fac blog pentru a-si promova serviciile si a intra in contact cu vizitatorii. Pe timpuri asa era, blog=colt personal. Acum un blog cu articole dintr-o anumita nisa nu mai poate fi catalogat ca “doar un blog”. Chiar si blogul meu e pe o nisa anume, poate din cauza aia imi este mai greu sa scriu articole asa de des pe cat as vrea ca nu scriu lucruri banale ci trebuie sa fiu informat corect pentru a servi utilizatorilor o informatie corecta.
Tocmai împlinesc 1 an de când am scos cablul TV din casă. Am blog de 4 ani, scriu în medie 3 articole pe zi.
În paralel compun melodii, merg prin țară la concerte (vreo 100 pe an), ies în oraș, citesc, iubesc.
Mi-a plăcut pasiunea pe care ai pus-o în articolul acesta.
Si pe mine ma deranjeaza acele persoane care dezaproba un lucru sau o activitate doar pentru simplul fapt ca nu-l inteleg sau n-o practica. In acceptiunea lor bloggingul nu este o forma de socializare ci una de instrainare, de evadare, de rupere de realitate. Ceva eminamente nociv.
Felicitari pentru articol! Chiar ma intrebam cand o sa spuna vreunu DE CE dom’le “pierde” timpul scriind pe blog …:)