The Big C (2010)

Nu ştiu să existe o boală care să ne dea peste cap precum cancerul. Da, “marele c”, boala care ingroapă bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci fără menajamente. Cred că orice om s-a confruntat cu “marele c”. Dacă nu ştie personal cum este să te baţi cu boala sau măcar cum e să aştepţi îngheţat de spaimă rezultatele unei biopsii, cineva odată în viaţa lui a trecut prin asta.

Ne mor membrii familiei sau prieteni apropiaţi, aflăm despre alţii că au trecut la milimetru sau că i-au supravieţuit, unii într-un stadiu mai mult sau mai puţin avansat. Ne îngrozeşte până şi numele său, pronunţăm greu cuvinte ca tumoră sau biopsie, suntem în stare să facem pact cu 100 de diavoli pentru a ne salva pe noi sau pe cei care contează atât de mult în viaţa noastră.

La cât este de groaznică boala asta şi de temută, cine s-ar încumeta să facă un serial pe tema asta?

Se pare că s-au găsit şi nebunii pentru marea realizare. “The Big C” prezintă viaţa unei femei după ce află că suferă de melanom, cancer de piele. Din păcate pentru ea este într-un stadiu avansat, deci vorbim despre câteva luni de viaţă.

Catherine “Cathy” Jamison (Laura Linney) lucrează ca profesor la un liceu local. Este de vârstă “mijlocie”, are un fiu adolescent cu care nu prea se înţelege şi un soţ prea copilăros pe care tocmai îl dă afară din casă. A aflat recent că suferă de cancer de piele şi că este într-un stadiu avansat. Refuză să spună celor apropiaţi despre boala ei şi încearcă să se descurce de una singură.

După cum e de aşteptat, vestea unei morţi deloc îndepărtate o îndeamnă să facă tot felul de prostii, lucruri pe care probabil nu le-ar concepe, dacă ar ştii că are viaţa înainte. Reuşeşte să-şi înnebunească familia, să-l îndepărteze temporar pe băiatul ei, are chiar şi o aventură. Într-un final recunoaşte faţă de ei că are cancer şi acceptă un sprijin de care e clar că are nevoie.

Paul Jamison (Oliver Platt) este soţul făcut pachet fără să afle decât într-un târziu care este motivaţia comportamentului ciudat al nevestei sale. E un tip ce pare imatur, dar se implică în viaţa familiei, chiar şi împotriva dorinţei lui Catherine. Are o aventură, “răzbunată” de ea cu o alta. Imediat ce află că soţia sa este la un pas de moarte, îşi reia rolul de “stâlp” al familiei.

Un personaj absolut pitoresc este Sean Tolkey (John Benjamin Hickey), un “hippiot” freegan ce-şi duce zilele pe străzi. Ciudatul mereu nespălat şi amator de mâncare din gunoaie este fratele lui Cathy, cu care nu am putea spune că ea a avut chiar o relaţie foarte strânsă. Vestea bolii o face să-şi dorească o apropiere.

Cum orice familie “normală” are şi un adolescent rebel, Adam (Gabriel Basso) e “problema” celor doi, Paul şi Cathy. Un puşti tipic pentru vârsta respectivă, sătul să fie dădăcit şi totalmente şocat de comportamentul suspect al mamei sale. Află şi el spre final care este de fapt problema şi pentru prima dată are o reacţie.

Din “echipa” principală face parte şi Marlene (Phyllis Somerville), o bătrână vecină, cu care Cathy devine, culmea, prietenă, după ce s-au tot înţepat o perioadă bună. Marlene este prima care află de cancerul lui Cathy, de fapt bănuieşte că de asta suferă vecina ei, după ce Basset-ul ei pare tot mai atras de ea. Soţul i-a murit de cancer şi se pare că un câine ar avea un fel de al şaselea simţ, iar câinele ei nu se mai dădea dus de lângă Cathy. Pe măsură ce scenariu progresează, aflăm că şi Marlene este bolnavă. Suferă de Alzheimer.

Nu intenţionez să vă povestesc serialul, că vă răpesc plăcerea vizionarii. Chiar dacă tratează un asemenea subiect sinistru, e departe de a fi totalmente lugubru. E pur şi simplu un “dramedy” care prezintă o situaţie de viaţă şi nişte reacţii până la urma foarte umane. Pentru că, atunci când “marele c” se insinuează în viaţa ta sau a familiei tale ai tot felul de reacţii. Cert este că viaţa nu va mai fi niciodată la fel, oricât de mult ţi-ar fi rămas din ea.