Complexe de liceeni

Ca tot planificam intalnirea aia de 10 ani .. am inceput unele colege sa ne re-intalnim si clar “bisericutele” se refac. Azi am stat 3 ore la povesti cu 2 dintre colegele preferate si ne-a prins tuturor foarte bine. Una dintre ele imi povestea astazi niste “faze” neplacute din liceu si cat de mult suferea din cauza altor colege care stiau cum sa o “pistoneze”.

Ati vazut filmele alea cu liceeni? Se pare ca eu am trait intr-un univers paralel, dar ea chiar a avut parte de multa drama pentru ca ii pasa de ce spun altii. S-a apucat de fumat pentru a putea sta la “una mica” din cand in cand cu fetele “cool” din clasa, plangea ca se purtau urat cu ea .. toate tragediile tipice.

Imi dau seama acum cat de greu este pana la urma sa fi adolescent. Cat de urat si de prost te crezi si cum astepti validare din partea altora. Imi amintesc si eu de anii respectivi si de faptul ca aveam multe multe intrebari si nemultumiri. Cea mai buna parte insa (spre deosebire de altii) este ca in viata mea n-am dat 2 bai pe parerea colegelor (in afara de cele exagerat de putine care stiam ca sunt la nivelul meu, departe deci de stilul fufa) si cel mai mare inamic pentru mine am fost eu.

Colega aceasta imi marturisea ca la o ora de matematica a indraznit si ea sa ridice mana si imediat in pauza una dintre competentele in cauza i-a retezat-o foarte dur ca “face pe nebuna”. Si ea a fugit in baie si a plans, in loc sa ii faca un makeup natural. Nu am stiut niciodata de chestia asta pentru ca, asa cum i-am zis si acum, nu imi lua prea mult sa explic individei unde sa isi introduca mandria si gelozia.

Eram cateva “toci” dupa cum se purta cuvantul .. destul de atente in clasa si mai ales cu chef de discutat cu “profii”, asa ca eram cu mana sus destul de mult. In viata mea insa nu m-am omorat cu gandul ca “eclipsez” vreun Einstein, cand stiam clar ca trei sferturi din don’soare isi strecurau “make up” prin banci si citeau Bravo sau alta revista din asta inepta pentru adolescenti “cool”.

Era o tipa inalta .. peste 1.80 si complexata din cauza asta, pentru ca iarasi unii mai cu tupeu au facut-o sa se simta prost. La 1.70 mi-am dorit mereu “ceva in plus” si ma uitam cu un pic de invidie .. i-am zis de cateva ori ca este norocoasa .. arata exceptional ..

Uite ca au trecut 10 ani si ne-am amintit minunile astea. Nu, nu mai este complexata si s-a maturizat frumos. Fata sfioasa e acum o femeie “batoasa” si a trecut de toate. Parerea celor din jur (in afara de cei care chiar tin la tine) conteaza prea putin. Noi, uratelele din clasa, saracute si vai de capul nostru (in comparatie cu altele cu situatie si clar cu sex-appeal) am crescut destul de frumos. Nu suntem cele mai frumoase din tara, nu suntem cele mai destepte si poate nici cele mai realizate, desi niciuna nu ne rusinam cu situatia de acum. Dar suntem impacate de mult timp cu situatia (vorba aia “alta mama nu mai face”), ne-am acceptat de mult asa cum suntem si am invatat sa punem baza numai pe ce stim ca este chiar important din tot “feedbackul” pe care il primim zilnic.

Faza asta cu complexele este boala grea .. la 17 ani te doresti superba, matura, perfecta, buna la pat eventual, cu un zambet din ala Colgate etc. Te uiti in oglinda si vezi ca nu esti atat de frumoasa, ca ai si niste cosuri iesite peste noapte, ca parul iti sta ca matura, ca ai incercat in zadar sa tii unghiile lungi .. simti ca iti “blocheaza” degetele si te dor picioarele de la pantofii aia de pe tocurile carora te poti sinucide. Te uiti din nou in oglinda si iti urasti fiecare imperfectiune, fiecare por inflamat, fiecare fir de par.

Si asta se vede. Zambesti putin, vorbesti prea rar pentru ca ti-e teama ca iar se uita nu stiu care ciudat la tine, te raneste orice comentariu inept venit din partea unor persoane care stii clar ca sunt mult sub tine, ti-e rusine sa te uiti in ochii unui baiat pentru ca stii ca te vede asa urata cum esti.

Mai trece niste timp si iarasi ai un moment in oglinda asta in care incerci de fapt sa stai cat mai putin: da, e clar, nu esti Herzigova, dar ai un zambet placut. Cum de nu ai observat asta? Poate niste gropite “dulci” care stii ca de obicei ii fac pe altii sa iti zambeasca inapoi. Iti amintesti ca ti s-a si zis odata ca ai un zambet care parca revigoreaza. Cand ai curajul sa deschizi gura, observi ca lumea rade la glumele tale. Nu, nu e rasul ala “fortat”, ii amuzi. Mda, cica ai avea niste simt al umorului. Iti este usor sa interactionezi cu oamenii, profesorii te plac pentru ca esti “dezghetata” si culmea e ca nici baietii nu fug ingroziti de tine, chiar daca pana acum mutra ta speriata i-a cam tinut departe de declaratii infocate.

Si dai la o parte ce nu iti este in fire (orice ai fortat atat timp, crezand ca vei fi cineva mai bun) si te redescoperi. Poate esti frumoasa, acum stii cum sa te scoti in valoare. Poate ca aspectul nu a fost tot timpul punctul tau forte, dar descoperi ca ai alte calitati. Si deodata tu incetezi sa te mai urasti. Incepi sa vezi ce ai bun si sa scoti in evidenta. Incepi sa acorzi mai multa atentie celor din jur si sa iti dai seama daca merita sa pui la suflet. De cele mai multe ori comentariile nepoliticoase sunt absolut idioate, cum de le-ai pus pana acum la suflet?

Te inconjuri de putine persoane cu care simti ca ai ceva in comun. Nu, nu trebuie sa fie cele “de succes” din clasa, sunt colegi cu care iti place sa povestesti si de care ti-e dor in vacanta. Stii ca sunt oameni care nu te-ar rani gratuit si lor ai deja curaj sa le mai ceri un sfat. Faptul ca ai trimis la pensie mutra de inmormantare incepe sa atraga. Mai apare si cate un baiat simpatic (sau fata, daca tu, eroul meu, esti de fapt un tanar licean”) si iti dai seama ca te place. Culmea este ca de multe ori imperfectiunile care tie ti s-au parut pacate de moarte, de multe ori trec neobservate. Pentru ca atrag calitatile tale, pe care acum nu te mai sfiesti sa le arati.

Ani de liceu .. ani de multe descoperiri si multe nopti albe. Sunt intamplari care au parca importanta mondiala, dar care iti aduc un zambet distrat peste 10 ani. Colega mea astazi rade cu lacrimi de acele zile. Cu lacrimi de bucurie ca si-a gasit un echilibru, fata de lacrimile amare de adolescenta complexata. Cu cat scapi mai repede de “demonii” astia, cu atat ma bine. Si peste 10 ani, la un cappuccino alaturi de alte 2 colege ce ti-au fost dragi, rememorezi franturi din tragediile cosmice de odinioara si razi. Pentru ca stii ca liceul e frumos, daca stii sa il faci frumos …