Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Daca ai 1% sansa, mergi mai departe!
Azi mi s-a confirmat încă o dată că nu sunt un “morning person” şi că am o memorie scurtă rău. Nu e semn de vedetism, după cum glumea o prietenă, pur şi simplu nu mă duce bibilica prea mult în zona asta. Bine că funcţionează neuronu’ în rest, ce să zic.
Concluziile astea două deştepte au venit pe la 10, când mă împleticeam spre etaj într-o casă din aia mare şi veche, în care pute a pişu, mai ceva ca la Gara de Nord din Timişoara. Avantajul e că pe casa scărilor, plăcut parfumată, nu erau cerşetori şi tot felul de “interlopi”, că în rest era la fel. Da, normal că nici tren, dacă nu socotim făptura firavă de sărea două trepte de-o dată, cu grijă să nu ajungă în bot (nu ar fi prima dată).
Am ajuns la etagiu, unde stătea o doamnă blondă la una mică. Ţigaretă adică, în hinstituţie nu se pipează. Doar la uşa ei. “Salut, Ramona. Nu-i aşa că nu mă mai cunoşti?” mă întreabă doamna, lămurită de mutra meai de viţică ochelaristă uimită de uşa cea veche. Şi îmi povesteşte cum era o dată la un interviu pentru fostul radio la care am lucrat (Analog pentru cunoscători). Erau tot felul de oameni pe acolo, mai mult sau mai puţin tufe la muzica de se promova pe post (dăşteaptă adică). Şi ea, deja timorată, decide după 2-3 ore de frecat legendara mentă, că n-are rost.
Şi, la fel ca la filmele americane, dintr-o aură străucitoare (aurie neapărat, că dă valoare şi duşmani), apare eu. Cu şi mai legendarul meu rucsac cât Tibetul în “cuier” şi gata de mers acasă după muncă. Şi dau eu pe puţul vorbirii o chestie de genul “dacă tot aţi venit şi aţi stat aici, nu ar fi păcat? Şi 1% sa aveţi şansă, şi tot merită”.
Deşteaptă şi filozoafă, s-a încheiat. Doamna a stat şi nu a fost primită. Şi după hăt bine ani îmi spune că totuşi nu regretă. Nu a ajuns redactor muzical, dar a lucrat ca agent de vânzări de atunci. Un job, spun unii, nasol. Alţii şi-au făcut situaţie şi, dacă au ştiut cum să vândă, au pus la ciorap teancuri mai serioase decât noi “artiştii”.
Am zâmbit acum şi mi-am dat seama că e absolut normală ideea în cauză. Mă ghidez încă după principiul ăsta şi rău nu a fost. În urmă cu 10 ani eram în probe pentru jobul respectiv. Am fost 200 de oameni care ne-am depus iniţial CV-ul. Erau oameni cu voce poate mai bună, oameni cu experienţă. M-am dus şi eu acolo, chiar dacă nu credeam că am vreo şansă. Uite că am avut.
Mi se pare ciudat să îţi doreşti ceva şi să te opreşti la “uşă”. Vii la un interviu pentru un job visat şi te sperii. De cine? De ăia 199 care poate sunt mai buni? Mergi până la capăt şi măcar ştii ceva. Doamna asta a înţeles atunci că nu va face emisiuni la radio. Nu ştiu de ce, nu are voce, se pierde la stres, nu ştie muzică, nu a avut noroc în ziua aia? Irelevant. Important este că a făcut tot ce putea ea în momentul ăla. Şi a venit acasă spunând “bre, am încercat. Nu merge. Poate reuşesc altceva”. Şi a reuşit în vânzări, un domeniu în care eu sunt absolut tufă. Dar ea are calităţi, acum experienţă, şi totul merge aşa cum trebuie.
Ai mei aveau o vorbă când eram mică “mai mult decât să te refuze nu pot”. Asta nu presupune impertinenţă şi intrat pe termopane când ţi s-a închis în bot uşa de metal, dar nici să pleci cu coada între picioare, înainte de a fi dat tot din tine.
Voi când aţi refuzat să acceptaţi că acel 1% este prea puţin? S-a dovedit o alegere bună? Simţiti că aţi pierdut timpul?
Bre, is tare, daca am asemenea vizita 😀
Bine ai venit pe blog. Sper sa te mai vad pe aici …
La examene mergeam si eu cu sistemul asta. Si, daca vedeam ca nu e de bine dupa ce se dadeau exercitiile, ieseam dupa 2 minute. eram prima si daca stiam de 10 si daca nu stiam nimic. Nu am suportat niciodata ideea de a sta ca cersetorul sa mi se sufle, nu am copiat. Daca stiam, scriam, daca nu, drumul.
Deci 1% a mers bine si pentru tine mai ales in viata de “scoler”. 😉
prima conditie ca sa iei un examen e sa te prezinti.
Ca si daca-l pici cu succes e exact acelasi lucru cu absenta. Doar ca ai incercat. Am patit sa iau examene pe 1% asta. Si nu examene la scoala.
Copii, nu incercati asa ceva la scoala! Acolo intotdeauna e bine sa mergi pe 100%. Sau macar pe directia spre incolo… :p
si eu sunt de principiul ca trebuie sa risti pt acel 1% ….decat sa iti para rau pt ceea ce nu ai facut .
Eu am refuzat sa cred ca e prea putin 1% cand mi-am facut blog. 😀 De fapt sansele mele de a deveni blogger de succes erau si mai mici de 1%. Acum poate au ajuns pe la 2%. Nu ma opresc! ;-D
Si cu actuala sotie cred ca aveam 1% sanse avand in vedere diferenta de varsta dintre noi, dar nu am renuntat si iata-ma insurat. 😛
Totusi sunt si situatii in care e mai intelept sa iti dai seama ca ai sanse forte mici si sa te retragi la timp. 🙂 Parerea mea…
Asta imi aduce aminte de un film destul de haios la vremea lui, parca Dumb & Dumber (scuze, ma chinui sa scriu cu litere mari la inceput de propozitii, asa cum se scrie corect pe bloguri:) ), la faza pe care multi nu au prins-o: jim Carrey ii bate fetii la usa si ii cere sa fie prieteni, iar ea ii spune: “Stii care sunt sansele ca un tip ca tine sa fie prieten cu o tipa ca mine? – 1 la un milion” (parca). la care baiatul sta un pic siderat in usa, toata lumea se asteapta ca el sa sufere, cand mimica i se preschimba surprinzator in fericit: “Deci am o sansa!!”
Si parca filmul se termina ca au ramas impreuna. nu mai stiu exact..
Whatever, ideea e ca asta inseamna sa vezi partea plina a paharului. Daca nu joci, nu castigi.
Mi s-a intamplat in viata de atatea ori sa plec la 1% sanse si sa castig 🙂 Dupa primele 2-3 astfel de intamplari, am facut regula: ma duc indiferent! Ati fi surprinsi cat succes am avut doar pt ca “m-am prezentat” 🙂
Cel mai concret exemplu, o intamplare recenta, cum am luat loc de parcare: Dupa fapta si rasplata…
Asa ca.. sfatul meu: Go for it!
Heh, am făcut şi eu de vreo două-trei ori prostia de a nu mă duce la un examen din cauză că aveam impresia că nu am învăţat destul şi să am supriza de a afla ulterior că a picat exact ceea ce repetasem eu cu câteva ore inainte… sau că s-a copiat în draci…
Articolul asta e exact de ce aveam nevoie, in conditiile in care sunt angajat si imi raman doar cateva ore (cu randament scazut) pe zi pentru a lucra la visul meu. 🙂
Scoze pentru lipsa acută de virgule din comentariul meu.
Hai că mi-ai adus aminte de nişte poveşti, da. M-am înscris în toamna anului trecut la o asociaţie, ceva nou la care nu mai fusesem până atunci. Toate bune şi frumoase, era pe bază de interviu. Prima dată când m-am întâlnit cu viitorii colegi de suferinţă (nu era chiar atâta suferinţă, trust me), am fost întrebat care este părerea mea: o să intru sau nu? Stupeftia am răspuns că 100% am să iau interviul că de aia venisem. Am fost acompaniat de nişte aluzii drăguţe şi de nişte replici precum că am prea multă încredere în mine şi poate dăuna grav sănătăţii (da, nu mai poate, posibil să fiu deja cu gărgăuni la bibilică). Eu nu-i înţeleg pe oamenii ăştia, de ce se cacă pe ei de frică şi nu au încredere în ei atât timp cât au venit acolo? E ca la examene, vai nu am învăţat, nu ştiu nimic, iau? Om trăi şi om vedea, da.
@Florin: eu cred că tu deja eşti un blogger de succes şi nu fac complimente gratuite. Filmuleţele pe care le torni şi modul în care îţi prezinţi replicile sunt geniale, fără dus şi întors. Oricine poate să devină blogger de succes şi pleacă cu şanse mari dacă îşi doreşte acest lucru şi munceşte pentru asta (a munci nu se cheamă şi a arunca cu căcat în alţii, decât dacă este neapărată nevoie).
Eram intr-o seara cu niste prieteni la baut, am stat pana la 6 dimineata si de la 8 aveam examan la faculta. Ce sa fac? Sa ma duc? Sa nu ma duc? La unul din cursuri am vorbit cu profu` mult pe subiect… “hai ca ma duc!” desi aveam o stare… Ei ce subiect credeti ca mi-a cazut? 🙂 Am stat 15-20 de minute, am scris… si-am luat singurul 10. 😛
Cine nu risca, nu castiga!
Eu cred ca omul destept are responsabilitatea sa faca chestii destepte. Altfel, vor ramane nefacute.
De-aia nu mi se pare prea sanatos sa concurezi in locuri in care si altii mai putin destepti s-ar putea achita onorabil.
Leo imi place atitudinea. Chiar daca eu nu am de obicei atat incredere, nici nu dau in spate. Am mers acolo, facem ce tre’ sa facem si om vedea 🙂
Perti … asta da viata de student 😀
Eh! Anii tineretii… Ce ploaie si ce vant! 😉
@Dojolino vezi ce faci cu oglinda aia! 😛
De fiecare data cand am riscat acel 1% am regretat 😐 Si din pacate sunt impulsiva si risc des si mult. Si mereu imi spun ca maine voi avea grija, ca voi fi prudenta. Ir lucrurile merg din ce in ce mai rau dupa ani si ani de “maine” 😐
Intotdeauna ma simt mult mai bine daca pic un examen prin neprezentare decat daca ma duc si nu sunt apoi multumita de mine. Ma omoara sa ma umilesc asa. Prefer sa par lenesa, indiferenta lipsita de vointa. Nu vreau sa par proasta, sa cad in ridicol.
@Dojo: eu cred că în primul rând încrederea în sine e un lucru de bază în a câştiga. Nu contează care-ţi şansele atât timp cât ai încredere în tine. Pierzi, câştigi, o faci pe barba ta şi ai tăria să treci mai departe. Am avut şi eu moment în care am fost influienţat de superstiţii sau alte bălării de genul şi mi-am dat seama că nu se cade să nu am încredere în mine.
@brontozaurel: ai regretat tocmai pentru că ai vrut să regreţi sau s-a întâmplat? Vezi că al tău subconştient se joacă cu tine şi ajunge să-ţi facă surprize dacă îl laşi. Nu cred că este o umilire să recunoşti că nu ştii printr-o notă mică. Nimeni nu e perfect şi uneori nu suntem cei mai buni. Dacă recunoaştem că nu putem câştiga mereu şi avem încredere în noi suntem cu un pas în faţa celorlalţi chiar dacă aparent nu pare. Cel puţin aşa gândesc eu. Nu eşti nici proastă, nici ridicolă dacă iei o notă mică. Întrebare: eşti proastă sau ridicolă prin comparaţie cu ceilalţi sau raportându-te la ei sau aşa crezi tu despre tine în momentele alea (fără să te raportezi la ceilalţi). Îţi spun apoi de ce întreb.
@brontozaurel – oare din ce cauza?
Si o melodie pentru Dojo: https://www.youtube.com/watch?v=B9FBG5AOKz8& 🙂
@Dojo: I’m confused 🙁 din ce cauza ce anume?
@leonid: Raportandu-ma la cei din jur nu ma simt in nici un caz proasta sau ridicola. Pot sa mi se para mult mai prosti si mult mai ridicoli decat mine chiar daca iau o nota mai mare ca mine. Dar nu vreau sa ma raportez la asta. Pentru ca e ca si cum incerc sa-mi gasesc motive sa ma scufund in mlastina mediocritatii. Nu sunt multumita de mine. Sunt mediocra. Nu se vede pentru ca majoritatea celor din jur stau chiar mult mai prost. Sunt constienta de asta. Dar nu vreau sa devina motiv pentru delasare.
Toata lumea imi spune ca e ok daca nu e perfect, dar de fiecare data cand ii ascult, ajung eu sa ma simt ca dracu’, sa ma urasc. Intotdeauna a iesit mai bine cand am facut ca mine, cand am bibilit fiecare detaliu. Pentru ca asa m-am simtit eu bine.
Si nu e vorba de nota mica. In anul 2, n-am fost multumita de nota pe laboratoarele de la fizica nucleara. Dar eram multumita de ce facusem acolo. Asa ca m-am dus, m-am certat cu omul, i-am explicat ce am facut, el catar incapatanat, eu si mai si, ca pana la urma mi-a pus 10.
@brontozaurel: Ştii era un banc, fără supărare, “orb în ţara chiorilor”. Pentru mine faptul că ceilalţi sunt mediocri mă face să lupt şi să încerc să-mi îndeplinesc visele. În liceu, chiar dacă aveam cea mai mare medie tot luptam să iau mai mult şi mai mult. Merg pe principiul că dacă nu te audopepăseşti, nu evoluezi. La mine nu-i vorba de note, notele în viziunea mea nu arată ce ştii şi ce nu ştii. Notele-s subiective, pesemne că m-a durut capul în ziua aia sau am picat pe un subiect mai puţin ştiut. Asta nu l-a împiedicat pe Einstein să fie genial, chiar dacă şcoala nu-i plăcea.
Ceilalti nu ma intereseaza. Nu ma raportez la ei si nu vreau sa fac asta. I don’t want to give a rat’s ass about others. E vorba de unde ma situez eu si unde as vrea sa ma situez.
In clasele 5-12 n-am avut note mari. Era sa raman corigenta la sport, muzica sau romana. Nu mi-au placut materiile umaniste niciodata si nu am aptitudini sportive sau talente muzicale. Am fost la mate-fizica in liceu dar tot aveam materii umaniste. La facultate s-au schimbat lucrurile chiar daca o materie de genu’ politologie, economie tot ne-au bagat pe gat in fiecare semestru. Insa nu e vorba de ce nu mi-a placut. E vorba de materiile care imi plac si la care as putea mai mult.
Dupa cum spun si unii dintre antevorbitori, ideea e ca daca iti place lucrul ala si iti doresti sa se intample ceva, faci pe dracu’n patru si din imposibil il faci posibil. Si unii chiar si cu 0.0… % au reusit! Totul e sa ai ambitie si rabdare! Stiu ca suna un pic comunist si un pc cliseic, dar asta e realitatea! 😉
Sunt 1% sanse ca sa am dreptate cu acest punct de vedere. Sau 99% sa ma insel. Ce fac ? Sa-l sciu sau nu?
No hai sa-l scriu ca mi-ai dat curaj:
“Deci, nu conteaza sansele, conteaza pila ..”
Adrian bine ai venit pe blog 😉
Eu nu m-am bazat niciodata pe pile,ca nici nu am avut. Nu mai merge faza peste tot. La o firma care doreste sa faca profit nu prea mai scapi pe pile. Eu, daca angajez, iau numai oameni absolut OK. Am avut deja “oferte” de la rude si s-au foarte socat cand le-am zis ceva de genul ‘stii sa faci asta? nu? atunci nu am nevoie de tine’. Prefer un strain angajat, care stie ce sa faca, decat prieteni sau rude incapabile. Pana la urma platesc pentru un serviciu 🙂
Ma bucur, nebuloasa draga, ca te ating unde trebe 😉
De cand ma stiu, mi-am jucat sansa, oricat de putin probabil era sa reusesc sa-mi ating scopul. De multe ori nu l-am atins, dar de cateva ori acel mai putin de 1% se pare ca a fost de ajuns.
PS: Bai, cum ma atingi tu unde trebe, atunci cand trebe 😉
Eu nu cred k trebuie sa riscam pentru acest procent in absolut toate situatiile!Dak imi doresc ceva cu adevarat….inseamna k vreau sa iasa perfect sau aproape perfect acel ceva,asa k…….ma gandesc bine inainte de a risca!;)
Eu merg mai departe, chiar daca am 1% sanse. Pentru ca n-as putea sa ma uit in urma si sa ma gandesc “cum ar fi fost daca as fi incercat? daca reuseam?”
Exista insa un aspect: nu reusesti, mergi mai departe, e ok. Sunt unii care incearca in acelasi loc. Si asta e ok, are omul un vis si vrea sa-l implineasca. Daca insa a doua, a treia, a patra oara sansa e tot de 1% n-ar fi oare cazul sa schimbi ceva?
Nu-mai-stiu-cine spunea ca suntem pierduti din start pentru ca cei prosti incearca si pica iar cei destepti ar putea si stiind asta, nu incearca.
Ei, acum suntem ignoranti fata de prorpia prostie sau doar constienti?
Niciodata nu am simtit ca as fi pierdut timpul. De fapt, pentru mine, aceasta notiune nu prea are corespondent in lumea reala. Nu vreau sa ma dau istet si sa-mi arat desagul de sus doldora de neuroni productivi, ca n-am multi. Dar am vointa si ambitie. De mic am stiut ce voi face cand voi fi mare, iar intreaga mea disciplina s-a concentrat pe notiuni si chestiuni care sa-mi duca visul la bun sfarsit. Si mi l-a dus. 1% e important in 99% din cazuri.
Am trait situatii cand aveam sanse <0,001% sa reusesc. Si am reusit.
Acum, dupa ani, imi dau seama ca in multe cazuri alegerea buna era sa nu fi reusit….
Nu intotdeauna reusita ne aduce fericirea pe termen lung; dar cine poate sa ne spuna asta inainte ?
Si, chiar daca ar fi cineva sa ne spuna, sunt convins ca nu am asculta.