Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
In ce valori sa mai creada copiii nostri?
Am revenit de la “sesiunea” de studiu cu vecinul meu de 10 anişori. A învăţat bine, ca de obicei, şi s-a descurcat deşi am îngreunat din nou puţin unele chestii la engleză, să îl provoc să cugete chiar şi mai mult. Mă bucur că învaţă bine şi mai ales gândeşte, lucruri pe care le remarcăm cu toţii (eu şi bunicii care îl cresc) şi pentru care îl lăudăm de câte ori avem ocazia.
Şi totuşi e greu să îi insufli nişte valori, când tot ce e în jur contrazice asta.
Pe când eram eu puştoaică trebuia să înveţi pentru a ajunge “cineva”. Salarii mari aveau cei care lucrau în domenii specializate, plus că poziţia de dascăl, inginer sau medic de pildă îţi aducea automat venituri decente plus respectul comunităţii. Cu toate pilele ce funcţionau şi pe atunci şi micuţa corupţie de peste tot, nici nu intrai la o facultă decentă dacă nu îţi rupeai nasul învăţând în disperare. Ştiu că întreaga mea viaţă şcolărească a fost o pregătire pentru vreun examen. Prin gimnaziu nu am mai avut o viaţă normală de atâtea teste la matematică (manualul era “ronţăit” de hăt bine) pentru a lua o notă cât mai mare la admitere. Nu se discuta despre note de trecere, dacă doreai să ajungi la un liceu bun (Pedagogic în cazul meu), aveai nevoie de note mari.
În liceu am studiat iar ca nebunele pentru că venea “bacul” şi intrarea la facultate aducea din nou stress cât cuprinde. Nu trebuie să le amintesc celor de vârsta mea sau mai maturi ce nebunie a fost atunci, că ştiu sărmanii prea bine. Se intra criminal de greu, era o concurenţă uriaşă. Se învăţa până la epuizare şi de multe ori nici măcar acest efort sisific nu înseamna şi că “iei”.
Într-un fel cred că mi-a fost uşor, pentru că valorile se bazau pe calităţile intelectuale, pe profesie, diplome etc. Care în vremea aia nu se luau chiar pe ochi frumoşi, deci un proaspăt absolvent de facultate bună chiar merita pălăriile scoase în faţa ta.
După ’90 au început transformările.
Am prins fazele astea în gimnaziu-liceu şi am văzut un nou gen de oameni, dintre care unii mi-au atras respectul. Vorbim aici despre “afacerişti”. Nu despre cei care au devalizat bănci sau au organizat tot felul de scheme de păcălit proştii, discutăm despre unii dintre cei care au început cu câte un drum la unguri sau sârbi (în zona mea de vest cam astea au fost destinaţiile) şi au pus apoi bazele unui business, trecând în legalitate. Ştiu că avem tendinţa de a strâmba din nas când vine vorba de un “business-man”, dar sunt destui oameni cu spirit antreprenorial care s-au realizat şi continuă să muncească în disperare.
Pe ei începeam să îi admir şi îmi plăcea curajul lor de a încerca şi altceva. Acum 10 ani, pe unul din carneţelele alea cu “amintiri” pe care le scriam noi la final de liceu, ştiu că am scris la întrebarea “ce vrei să devii” un răspuns pe care l-am recitit după un deceniu şi mi-a provocat aşa un zâmbet nostalgic. La 19 ani, spre final de liceu, visam să ajung “om de afaceri”.
Asta pe atunci înseamna totuşi studii superioare şi clar muncă multă, mai ales dacă doreşti să te “smulgi” din sistemul de job normal şi să devii propriul şef. Faza simpatică este că, deşi mai ţin un serviciu în media, pentru că a fost iubirea vieţii mele şi este lejer şi frumos, trag să mă pun pe picioare şi pe infimul meu business, care în nişte ani va însemna probabil mai mult.
Şi totuşi nu doar prin studiu “turbat” şi muncă poţi avea un trai decent. Vedem zilnic alte valori promovate. Profesorii care m-au învăţat pe mine carte muncesc pe un salariu pentru care eu sincer nu aş ieşi din casă. Pe unii i-am recunoscut după hainele pe care le purtau şi pe când eram eu în liceu. Nu discutăm acum despre meditaţii, nemulţumiri etc. Discutăm despre un aspect anormal până la urmă. Despre oameni care au 20 de biblioteci în creier, spre deosebire de generaţia mea de semidocţi (iar ăştia de acum îs sfertodocţi … că se merge din rău în mai rău), care trăiesc unii ca vai de ei. Pe care piţipoance de 15 ani, ce se vând pe o ieşire la un “lounge” sau o plimbare cu decapotabila, îi privesc cu scârbă, pentru că sunt “depăşiţi”. Pentru că, în timp ce “fata lu’ tata” sau doar o ştoarfă ordinară umblă cu ţoale de la Milano, dascălii ei câştigă mai puţin şi trăiesc mai rău.
La fel se întâmplă cu medicii proaspăt ieşiţi de pe băncile şcolilor. Iarăşi ignorăm cazurile de indivizi vânduţi pe nişte euro, care nu deschid gura să ofere un diagnostic, până nu cotizezi, pentru că nu toţi sunt aşa. Dacă nu ştii să ceri şi să mişti diverse, mori de foame, după ce ţi-ai frânt spatele să înveţi atâţia ani.
Şi uite că eu, aşa damblagită cum sunt, îl disper pe copilul ăsta de 10 anişori să înveţe, că aşa va avea o şansă în viaţă. Şi e studios, dragul de el şi deştept, aşa cum trebuie să fie un copil. Despre aceeaşi problemă discutam cu un coleg, un tip cult şi rafinat, din nou rara avis prin zilele noastre. Are un băiat de 12 ani, cu care discuţiile sunt tot pe subiectul ăsta. Copilul vede că alţii au playstation şi fac concediile sfântul ştie pe unde, în timp ce lor le este ceva mai greu. Nu mor de foame, dar oricum părinţii săi, ambii intelectuali în adevăratul sens al cuvântului, trag tare pentru ce unii “coco” sparg într-o noapte la disco.
Pentru mine varianta cu “învaţă să devii cineva” a funcţionat destul de ok, pentru că nu am fost niciodată o frumuseţe şi nici nu aş fi conceput să “mi-o trag” pentru o carieră bună sau nişte bani de buzunar. Prin tinereţuri mă mai bătea aşa câte un gând negru când vedeam câte se pot obţine doar pentru că desfaci picioarele, dar mi-am amintit că nu am stomac pentru aşa ceva. Puştiulică al meu nu prea are altă şansă decât să bage câte ceva la cap, să înveţe să se descurce şi să se bazeze pe ce poate creierul lui.
În ciuda invaziei de “valori” din zilele noastre, eu încă mai cred, ca la 17 ani, că munca şi învăţătura te fac om. Este greu să le insufli valorile acestea unor copii debusolaţi, care văd ce văd prin reviste şi pe la “teveu”. Unii sunt batjocoriţi pentru că învaţă de viitorii “cocălari”, ce au impresia că şcoala e pentru a face poze sexy pe catedră, pentru “una mică” sau pentru a-şi batjocori profesorii şi colegii “tocilari”.
Voi cum le sădiţi în suflet micuţilor voştri (copii personali, vecini, rude) dragostea pentru cunoaştere şi succese reale? Cât de greu vă este? Sunt receptivi?
Greu, chiar foarte greu. Marturisesc ca si eu am inceput sa dau la facultate cand concurenta era 10-12 pe loc si chiar mai mult. Am reusit sa intru cand inca mai era batalie si se intra cu medie mare. Acum, la aceleasi facultati, se intra cu putin peste media de trecere; uneori nici nu se ocupa locurile in intregime.
Cum sa impingi pe cineva sa munceasca cand se poate trai chiar mai bine si fara sa te omori muncind? Cum sa indemni un proaspat absolvent de liceu sa invete pentru bacalaureat cand colegul care joaca fotbal pe maidan ajunge, prin “pile” sa ia note mai mari ca el? Sa nu uitam ca acum,la facultate, se intra pe baza de dosar si nu prin examene.
Inca mai cred si eu ca munca te face OM… Dar cum sa-i conving pe altii de acest lucru?
Din nefericire, lipsa de valori se vede si la cei mai mici cu unul sau 2 ani decat mine… As vrea sa putem face ceva mai mult. Sa aducem valorile reale pe primul plan. Si sa demolam cocalarismul si prostia.
Valorile depind strict de ”spiritul veacului” si va fi greu sa i le inoculezi pe-ale tale. Valori perene precum loialitatea sau respectul sunt altceva, dar astea se dobandesc si adopta, nu se invata. Cert este ca un parinte ce nu e ancorat in prezentul copilului sau nu va putea vreodata sa-i transmita eficient valori.
Bronto, scrie, fata draga, in liniste. Ador comentariile tale 😉
PS: unde ti-e ze blog? ca tot me uit dupa link si nu il pui 😉
E foarte greu si cred ca depinde mult si de copil. Eu am doua fete de 10 ani. Trec in clasa a patra si sunt singurele din clasa fara telefon. Bine, le-am zis ca telefonul meu si al lui tati sunt ale lor de fapt, numai ca le tinem noi pana se fac ele mari. Intreaba mereu “Cat de mari?” Inca nu m-am hotarat ce sa raspund la intrebarea asta.
Deocamdata am reusit sa le fac sa le placa lectura. Prin puterea exemplului si prin insuflarea placerii de a cumpara carti. Lor le place “sa-si cumpere ceva” si le-am spus ca ceva-ul poate sa fie o carte. Spre surprinderea mea au fost incantate.
Nu-s suficient de mari ca sa-si dea seama ca tabla inmultirii e musai sa fie stiuta pentru binele lor. Au invatat-o pentru ca asa trebuie. 😀
Despre reusita in viata in functie de pregatirea profesionala au cateva exemple in familie (unchi doctori , matusi profesoare) la care se uita ca la niste zei. Cand sunt cu capatul puterilor cu invatatura si nu mai vor sa faca nimic, nu le fortez, el spun doar ca, unchiul Gabi nu cred ca s-a plans vreodata cand era mic si isi facea temele. 😀
🙁 Urasc subiectul asta 🙁 Pentru ca ma enervez de fiecare data. Stii ca plang si sunt furioasa? Desi stiu ca nu-mi face bine. Desi stiu ca m-am autofaultat de multe ori la nervi.
Daca totul va merge asa cum imi doresc, in iulie anul viitor voi avea si a doua diploma de licenta. So fuckin’ what? Avand in vedere nivelul la care se situeaza mai toti colegii mei, nu e un motiv de mandrie ca, hei, am terminat si eu doua facultati pe care le termina toti retardatii fara sa se prinda nimic de creierul lor.
Superb sa vezi cum in anul 3-4 studenti la electronica si calculatoare nu stiu sa puna o conditie intr-un if sau ce dracu’ e aia o bucla for sau cum sa deosebeasca un milivoltmetru de un microampermetru (cand scrie mare pe ele ce masoara!!!). Si astea sunt chestii de baza care ar fi trebuit stiute din anul intai, chiar dinainte de cei care au facut ceva pe partea asta in liceu.
Superb sa vezi cum vine un profesor la examen, se uita ca sunt 100 de studenti in amfiteatrul de 92 de locuri, ridica din umeri si spune “e bine, oricum ar fi imposibil sa nu reusiti sa copiati!”, da niste subiecte cu calcule simple (de genul 1+1+1) la care studentii au voie sa foloseasca calculator, se satura repede de stat in sala “cam mare harmalaia, deci ori ati terminat, ori nu mai stiti oricum sa faceti, asa ca hai sa incheiem” si incepe sa stranga lucrarile; bineinteles ca nu pica mai nimeni, in schimb eu iau 8 pentru ca n-am apucat sa-i fac si calculele alea numerice… o, se poate face contestatie? La ce bun, cand imi rade iin fata si imi spune sa vin la marire ca-mi da 10 atunci. Omule, pica-ma, daca vrei sa vin in toamna ca marirea e pe bani, restanta nu! Neh… Ma aprind si eu, ies scantei si aproape ca il pocnesc! Eh, mi-ar fi placut mie, dar mi-a apucat mana in aer.
Aaa… si acum ca mi-am amintit asta incep sa ma intreb de ce dracu vreau sa ma intorc la politehnica sa fac si ultimul an? Poate pentru ca sunt fraiera si imi fac iar iluzii. Stiu ca sunt si profi super acolo. Stiu ca am avut parte si de astfel de profi. Stiu ca acum stau si eu mai bine emotional si am iesit din starea aia care ma facea sa ma autofaultez cand ceva mergea prost. Si sper ca acum sa am puterea sa strang din dinti si sa incerc sa fac ceva atunci cand ceva merge prost si nu sa ma predau tocmai pentru ca am tras tare pana la momentul respectiv si mi se pare ca mi-as pierde demnitatea daca nu as renunta. A, si mai e si aia cu intre timp au devenit ingineri oameni de genul celor de care vorbeam cu 2 paragrafe inainte si care, daca se intampla sa ajunga sa lucreze ca ingineri, sunt in stare sa arunce ceva in aer sau sa lase un oras intreg in bezna…
Dar tot ma simt irelevanta. Tot simt ca nu conteaza. Ca am incercat (si sper ca macar partial am reusit) sa inteleg niste lucruri. Ca am o baza suficient de buna ca sa ma pot dezvolta suficient de repede in orice directie, chiar daca experienta mea = zero. But who’s going to give me credit for it? Nobody. I’ll be 26 next year, for crying out loud! Me = lametastic, looserific and sucktacular. Nu cred ca am vreo sansa, oricat as munci, oricat de tare as trage, desi acum vreau asta cu disperare, sunt furioasa si vreau sa “musc” rau inapoi. Dar altceva nu stiu sa fac. Acum 4 ani ieseau scantei cu ai mei pentru ca vroiamn sa fiu lasata in pace sa-mi rezolv singura o problema si primeam o replica de genul “pana acum nu mi-a refuzat nimeni mita!” 4 ani mai tarziu si tot nu stiu altfel decat pe cont propriu.
Pfff – stiu sigur ca nu am stomac pentru asa ceva. Been there… just couldn’t do it.
[si scuze ca am scris o tona doar ca sa-mi vars multele frustrari/ dileme legate de (in)utilitatea muncii/ educatiei]
Avem aceeasi varsta si-mi aduc si eu aminte cat am invatat si cat de stresat am fost inainte de admiterea la liceu (am fost la Posta, eram “vecini” 😀 ) inainte de bacalaureat sau admiterea la facultate. Si am simtit pe propria piele cum s-a schimbat mentalitatea viitorilor ‘telectuali prin 2000-2001 cand dupa ce am “terminat” mecanica m-am decis sa merg la electro, ca poate oi invata ceva. Noii mei colegi de la electro, cu toate ca erau mai tineri doar cu 4-5 ani, considerau ca e normal sa cumperi examenele, aparusera si profesorii care iti pretindeau sa-i platesti pentru a te trece, unii pe fata, altii mai mascat (mergeai la “meditatii” sau cumparai de mai 4-5 bucati dintr-o carte scrisa de acel profesor, din care nu-ti ramanea nici macar o copie, pentru ca le lua pe toate sa le vanda din nou – “biznis” perfect, nu?). Si mi s-a facut o scarba fenomenala, am inceput sa-i dispretuiesc pe cei cu 4-5 ani mai tineri decat mine pentru ca inainte cu 4-5 ani daca mergeai la un profesor din facultate cu bani pentru a-ti cumpara examenul te scotea pe usa si daca cumva era in toane bune mai aveai sansa sa mergi la examen la el in toamna…. ca poate uita ca ai incercat sa cumperi examenul.
Pana la urma vom ajunge o natie de imbecili, dar toti cu diplome. Sper numai ca macar cativa tineri sa deschida ochii si sa-si dea seama ca oameni ca becali sau alti analfabeti milionari nu sunt exemple de urmat.
@ bronto faptul ca esti asa cum esti e motiv de bucurie si multumire interioara, nu de tristete si depresie. Depinde ce aspecte accentuezi. Intreb si eu: ze blog?? Unde-i??
@Dojo ai dreptate, browserul e biuba. Firefox te arata in regula. Atata ca nu mi-e chiar la fel de indemanatic si mie-mi merge mai lent pe comp.
Ia sa ajung si eu in anul 2009!
Aha, sabotorule, deci cu voi faceam noi reuniuni in a noua, ca la noi erau numai dame 😀
Si pe mine m-a scarbit faza cu “shopping” de examene. In viata mea nu am luat un examen pe “sestache”, nici macar nu am copiat. Proasta, ce sa zic, sa stai sa inveti pentru toate.
O faza interesanta a fost in anul in care am fo’ la ISE (inainte sa dau la Litere, ca tot aveam eu fior economic). Am turbat sa tot corectez cursurile profesorilor universitari, care maltratau romana mai ceva decat pustimea mircara. Am avut de facut nus’ ce referat la economie, pe care l-am lucrat in stilul normal pentru un absolvent de peda: adica scris ordonat, bibilit si la aspect etc. Ca la noi te rupeau astia daca veneai cu un plan de lectie de pilda scris cu picioarele. Si a fost atat de surprinsa “profa” de ce am scos ca s-a plimbat si pe la anii superiori sa le arate cum se scrie un referat. Din pacate, cand am vazut cum aratau fituicile celorlalti, am inteles de ce era atat de data pe spate.
Cumparari de examene nu prea am prins, dar a trebuit sa achizitionam cartile onorabililor domni, majoritatea copy-paste dupa editii lansate anterior, licentele studentilor sau alte surse biografice. Nasol …
:)))
Imi amintesc cum ne fermeca pedagogicu’ (la noi, cu exceptia unei clase, nu erau deloc fete) numai ca erau unii portari nemernici ce se puneau in calea fericirii noastre cand vroiam sa mergem sa ne intalnim cu cate o fata in pedagogic :))
La mine treaba (in principiu) e simpla. Incerc sa il “conving” prin puterea exemplului. Insa nu gasesc intotdeauna metoda cea mai buna si pana sa ajungem la rezultatul final dureaza ceva timp. Metoda da rezultat cam in 8 situatii din 10.
Cat e de greu? La inceput sau in timpul actiunii, ti se pare ca efortul nu e mare, insa dupa ce ai terminat de convins mititelul, iti dai seama ca esti stors de vlaga. Nu mai zic de situatiile in care tu crezi ca o sa il obosesti pe el si ca o sa il bagi rapid la pat. Nu prea ai sansa de reusita, ca sunt izvoare nesecate de energie!
Receptivi? NU, DELOC! Asa ca trebuie sa gasesti metodele cele mai potrivite si mai ales cele mai ingenioase de a-i pacali! 😉
Norocosu de mine nici nu-si aduce aminte de ce invata. Probabil pentru ca asa mi-au zis ai mei ca trebuie. In scoala n-am copiat ca nu am avut nevoie. In liceu am copiat de lene si pentru ca nu credeam ca e important sa stii pe dinafara cite liniute de legature trebuie sa fie intre doi oxygeni. Tot in liceu am copiat pentru ca nu credeam ca invatu pe dinafara are vre-un merit iar originalitatea si gindirea independenta erau discurajate de profesori care se lauda o data la 2 ore ca au terminat a 2-oua din promotie la Gheorghiu-Dej (asta in 1992).
De cind e necesar sa devii profesor, doctor, inginer sau om de afaceri ca sa dovedesti ca ai reusit in viata? Mi se pare o miopie de popor nou si in deriva. Ma explic in continuare mai pe larg.
De vreo 3 ani m-am imersat in cultura japoneza. Intii carti, filme iar de 8 luni fac kendo si iaido. Dojo, si tu ai facut arte martiale, sint sigur ca o sa intelegi ce vreau sa zic. Ceea ce ma atrage cel mai mult la cultura japoneza este crezul ca nu conteaza neaparat ce faci atita timp cit este pozitiv si mai ales daca il faci la 100% din capabilitatea ta. Daca inveti, invata fara nici o retinere, daca te antrenezi la kendo ignora orice durere si epuizare fizica, daca lucrezi fa-o fara nici o rezerva. Nu fa nimic pentru rasplata sau cu un scop definitiv in minte altul decit sa iti imbogatesti spiritul prin dedicatie completa. Dojo, sint sigur ca centura neagra nu a fost niciodata un motiv suficient ca sa treci prin antrenamente. Cel putin pentru mine, apartenenta la spiritul pozitiv din dojo-ul nostru si la dorinta colectiva de a deveni mai buni la ce facem este o motivatie mult mai puternica.
Ce ne-am face fara zidari, gunoieri si croitori. Sint ei mai prejos decit doctorii? In teorie nu. In practica majoritatea au ales la un moment sa renunte la invat, pentru ca era “prea greu”, in timp ce viitorii medici au continuat. Majoritatea au continuat cu gindul “sa se realize: casa, masina, vacante”. Parca asta ar fi trebuit sa fie o meserie care se face din dorinta de a ajuta alti oameni. Cind am uitat toate astea?
Cind a uitat poporul roman sa se dedice total la ceva fara sa astepte o rasplata? Am detinut vreodata aceasta calitate? Spiritul nostru colectiv s-a manifestat mai puternic in daci, inainte de Decebal, cind ne bateam pe burta cu romanii si faceam incursiuni peste Dunare in teritoriul lor ca distractie. Si ne-am adus aminte ca putem sa fim puternici pe vremea lu Stefan si Vlad. Nu cred in alte perioade am fi avut un spirit destul de puternic ca sa detinem cunostiinte de tipul: “am sa fac ceva pentru ca e bine, adevarat si nu pentru ca as putea sa obtin ceva la sfirsit”.
Japonezii cred ca poti sa atingi un nivel de budha daca te dedici total si asta nu in sensul de a obtine ceva. Atita timp cit legam valorile invatatului si munci de o rasplata oarecare nu avem nici o sansa ca popor, mai ales daca ne uitam de unde plecam pe acest drum.
Voi ce credeti?
Azi exista o singura valoare si anume banul. Daca nu i-ai muncit cu atat mai bine.
Sunt 2 chestii care conteaza pt tinerii de azi – statutul si cariera (daca muncesc ceva).
Nimeni nu mai invata cu adevarat pt ca in Romania nu se promoveaza si incurajeaza valori. Ca sa fi cineva in Romania, trebuie sa te afirmi in strainatate mai intai:
* pentru vedete, trebuie sa prinzi un rol in ceva productie straina, sa ai un hit dincolo, sau sa castigi un concurs (vezi Costel Busuioc)
* pentru lumea de rand, asta inseamna niste joburi in strainatate, ceva ce se poate trece la CV, activitate pt o corporatie straina, ceva notabil.
* pentru tarani asta inseamna sa lucrezi in italia/spania etc si sa vi cu bani multi acasa, cu care poti face pe smecherul in sat, pt ca ei acum atata inteleg, banii.
Altfel oamenii valorosi de la noi raman in anonimat si umiliti de societatea de bisnitari pe care am incurajat-o din 90 incoace.
Andrei, bun venit si multumesc pentru apreciere 😉
Exista inca dascali minunati, vei fi surprins sa afli ca unii dintre aia “rai” pot fi excelenti, odata ce descopera ca esti un student OK. Eu am reusit sa “imblanzesc” una dintre cele mai dure profe din faculta, chiar si fara intentie. Majoritatea sunt scarbiti si ei de calitatea proasta a studentilor, amarati de salarii etc. Sunt oameni si oamenii nu sunt perfecti. Este posibil sa incepi cu “stangul” cu unii sa zic asa si in timp sa descoperitii fiecare ca situatia este altfel.
Faza asta cu banii e si ea discutabila. CREDE-MA ca sunt importanti. Asta ti-o spune un fost copil foarte sarac, actualmente o tanara care inca se zbate pentru un trai relativ decent. Nu mi-au adus banii fericirea si nici nu doresc 20 de elicoptere si vila in Paris, pentru ca stiu ca nu le voi avea vreodata. Dar sa iti permiti un concediu intr-un loc frumos si in conditii decente, de pilda, zau ca face restul anului de munca suportabil.
Si faza aia cu “I don’t need no stinking hotels” trece de la vreo 25 de ani in sus. Acum de pilda nu as mai concepe sa dorm in cort, oricat de nonconformista as fi. Prefer un hotel sau un apartament decent, o masinuta buna, o mancare la un restaurant bun etc.
Odata ce cresti, vor creste si nevoile tale si este normal sa fie asa. Plus ca, daca te insori si vine si un bebeu aia 25 de milioane in lei vechi or fi ai naibii de utili.
Ideal este sa vezi ce ti-ar placea sa faci si sa tragi tare. Daca tot ai frecat materiile astea acum cu bacul, fa inca un efort si incearca si la faculta. Trec si anii astia si mai ai o posibilitate. Am prietene care nu mai sunt de ani buni in Ro, plecate cu burse in strainatate. Prin SUA, Germania, naiba le mai stie. Oricat de hulite sunt facultatile (si crede-ma ca pot umple romane despre ce am mai vazut si eu la viata mea) ti se pot deschide niste usi bune.
BAFTA la examene si nu te speria. Totul se aranjeaza in viata 🙂
Buna Dojo, in primul rand vreau sa te felicit pentru articolele tale, te urmaresc(chiar daca din umbra) recunosc nu zi de zi, dar cand mai prind cate-un comentariu de-al tau pe altundeva trec si pe aici 🙂
Subiectul pe care-l dezbati astazi e unul sa spunem “dureros” si pentru mine, sunt in mijlocul examenului de bacalaureat, urmeaza facultatea, eu m-am gandit la Stiinte Economice la Cluj, acuma sa vedem ce va fi.
Am citit toate comentariile, si ma simt foarte descurajat, zilele astea am tot citit articole pe tema asta sau teme conexe(job/cariera)… eu nu vreau sa ma duc la facultatea doar sa am diploma cu care sa ma sterg la fund, scuzati expresia, ca pentru 25 de milioane pe an, imi trag cate-un concediu in fiecare vara, da nu ma duc sa cheltui banii alor mei in alt oras pe chirie/mancare/distractii.
Si acum intrebarea mea: se poate face treaba/mai exista totusi si profesori care au vocatie, care stiu cum sa predea, si sunt la curent cu ultimele noutati din domeniile pe care le abordeaza, sau mai bine raman la mine in oras frumos(sunt din Oradea) si nu arunc banii parintilor degeaba, ca doar o facultate in dorul lelii pot face si aici. Astept raspuns mai ales de la cei care sunt implicati acum in sistem, studenti, eventuali profesori etc.. Va multumesc pentru rabdarea de a citi comentariul meu lung si probabil plicticos 🙂
[…] seama sau pe care nu le analizam atat cat ar trebui. Si in categoria asta intra Dojo cu articole ca asta sau ca asta si Dimulescu pentru minuni (rare ce-i drept in ultimul timp) ca asta. De ce? Pentru ca […]
Am citit mai multe articole pe teme inrudite in ultimele zile. Am si eu o multime de ganduri, unele contradictorii. Hmmm, asta nu suna bine – inseamna ca zilele astea am prea mult timp liber daca am avut timp sa citesc atatea si sa stau sa ma tot gandesc 😛 .
Sunt de parere ca ar trebui sa avem respect pentru educatie si oamenii educati. Nu sunt de acord cu lipsa de respect fata de profesori a majoritatii studentilor. Exista si destule exceptii, dar, in general, oamenii aia nu au ajuns acolo unde sunt chiar degeaba. Asa ca mi se pare deplasat ca un student sa se refere la un profesor folosind cuvinte precum “dobitoc” sau “boul dracului”, cand el, studentul, inca nu a demonstrat in nici un fel ca ar fi mai bun. Da, am avut un coleg pe care il consider deasupra oricarui profesor la capitolul intelect. Si care are o lista lunga de realizari. De ani buni organizeaza asta. Insa restul nu au dreptul sa faca gura. Ce am constatat eu la poli este ca nu avem decat putini profesori cu adevarat priceputi la materiile de specializare din ultimii ani. Pentru ca aia au zburat in alte parti unde puteau sa scoata mai multi bani. Si in locul lor au venit unii care poate sunt buni la altceva, dar nu au nici o legatura cu materiile respective de specializare. Si cursurile lor sunt varza. Exact chestiunile care ar trebui sa aiba aplicabilitate in lumea reala. Materiile din primii ani au fost facute bine (majoritatea). Ca multi le-au etichetat ca fiind inutile (si pe profi ca diverse animale) pentru ca nu aveau ei capacitatea sa le inteleaga, e altceva. Altceva care nu e de bine. Pentru ca profii nu sunt orbi si nici surdo-muti si, mai mult, sunt si ei oameni. Si nu le pica bine astfel de atitudini. Si indiferent cu ce pasiune ar fi pornit pe drumul asta, ajung sa devieze, in diferite directii. Isi doresc sa nu mai fie afectati de “frumoasele” cuvinte cu care sunt etichetati si devin prea indiferenti. Genul care intarzie 45 de minute la un curs de 2 ore, pierde urmatoarele 5 instalandu-se la catedra, hai sa facem o pauza ca e ora de pauza, pauza de 10 minute se face de 25-30 de minute, face prezenta urmatoarele zece minute, oops, trebuie sa plece mai devreme ca are nu stiu ce chestie importanta. Altii isi doresc cu disperare sa faca studentii sa ii placa. Si incearca sa sie de gasca. Si devin prea toleranti. Genul de profesori la care orele carora studentii se joaca in retea de la jumatatea amfiteatrului in sus, arunca cu diverse prin sala si rad in permanenta. Genul care permite orice fel de glume proaste pe seama lui si se preface si el amuzat. Altii o iau ca pe o provocare si isi doresc sa struneasca studentii. Genul de profi etichetati ca “nebuni”: vin la fix, au pretentia sa vina si studentii la fix, au pretentia ca studentii sa inteleaga materia, impun reguli legate de numarul minim de prezente, punctajul minim la diferite teste pentru a putea intra in examen. Si se intra intr-un cerc vicios. Pentru ca nici studentilor nu le pica bine sa de de indiferenta sau de rigiditate excesiva. Si vor reactiona la randul lor negativ. Mai nimeni nu ii va respecta vreodata pe cei din primele 2 categorii. Nu multi ii mai respecta azi pe cei din a treia categorie. E drept ca in momentul in care, tu, ca student, te decizi sa tragi tare pentru tine orice ar fi, majoritatea profilor te vor aprecia. In special cei din ultimele 2 categorii. Si te vor ajuta pe toate planurile. In special cei din ultima categorie. Pe toate planurile. Chiar si in afara facultatii. Si aici chiar stiu ce vorbesc. Vara trecuta am fost vizitata in spital de profi. Am petrecut sarbatori, am iesit in oras cu unii. E drept ca exista si profi la care poti sa te duci de o suta de ori sa le ceri ajutorul cu ceva din materie ce nu intelegi, cu niste probleme care nu merg rezolvate, al caror rezultat nu e sigur si care mereu vor gasi o cale sa te evite. Am avut parte si de astfel de profi si am fost foarte dezamagita. Si am ajuns tot la cei care stiam ca ma apreciaza si care predau alte materii, dar care macar au avut bunavointa sa incerce sa ma ajute.
Stiu ca nu am atins un anumit punct si anume spaga. Profi care iau spaga se gasesc multi, in toate cele 3 categorii. Eu insa n-as fi in stare sa dau, desi am auzit suficiente povesti de la colegi care se laudat cum au facut si au dat.
Sunt de parere ca o facultate nu trebuie facuta doar pentru o diploma. Sunt de parere ca in facultati nu au ce cauta oameni care nu au capacitatea intelectuala pentru asa ceva si care s-ar descurca totusi excelent la chestii practice dar au fost impinsi sa faca o facultate de un orgoliu prostesc (uneori si al lor, uneori doar al familiei care ii santajeaza intr-un fel sau altul). Multi studenti de la poli se plang de materiile generaliste din primii ani, de matematicile si de fizicile care lor li se par prea greu de inteles. Alea sunt totusi puse acolo cu un rost. Ajuta la dezvoltarea gandirii. Fac diferentierea intre cine judeca si cine nu. Sunt oameni care se descurca la chestiunile practice, dar nu pot intelege chestiunile teoretice. Ei nu sunt facuti sa fie proiectanti, ci doar executanti. Pentru ca pur si simplu nu au capacitatea intelectuala. Problema este ca se simt lezati si reactioneaza urat cand li se spune asta. O iau ca si cum ar fi fost injurati de mama sau mai stiu eu ce. Am avut astfel de colegi si chiar daca imi erau simpatici, m-am certat de multe ori cu ei cand am ajuns sa ma lovesc de orgoliul ala stupid. Ca ei se simt superiori tuturor boilor de profi care predau materii teoretice si in consecinta inutile care ii pica pe nedrept cand sunt facuti sa fie ingineri pentru ca se pricep sa repare o priza. O, da, fix pentru asta e nevoie de diploma de poli.
Sunt de parere ca trebuie sa iti placa ce faci si sa te pricepi la ceea ce faci, sa simti ceea ce faci in sange, indiferent de ce ai face. Pentru ca astfel munca devine placere. Nu inseamna ca nu poti oricand sa schimbi directia si sa descoperi altceva.
“At first I couldn’t start, but then I couldn’t stop” – Am citit prima data asta intr-o carte de exercitii de engleza in clasa a IX-a (Proficiency in English). Patesc asa de multe ori. Si ajung sa scriu comentarii kilometrice ca asta… sau ca precedentul. Then it feels good to read my rambling is appreciated (blush)
ze blog… cand ma simt ca au trecut cateva zile bune de cand n-am mai scris si ma simt putoare mica fara chef sa stau sa scriu nu-l pun pe blogurile mari… for fear of looking like a traffic whore