Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
Cand vreti sa va mai plangeti ca aveti o viata grea …
Am mai scris în trecut despre asta: ne place să ne plângem de milă, de s-a încheiat. Nu pot discuta cu un cunoscut sau rudă şi să nu aud aceleaşi tânguieli. E greu, e criză, Boc nu face asta şi cealaltă, Băsescu nici atât, nu ne dă statul, nu merge economia etc. Suntem nefericiţi, blestemaţi, totul ne este împotrivă. Uite cum ne irosim, când de fapt ne-ar aştepta o viaţă genială, doar că s-au brodit dom’le toate rahaturile astea peste nasul nostru.
Dar suntem sănătoşi. Nu dormim sub poduri, avem diverse ‘bulectrice’ prin casă, pentru că ni se par importante. Ne citim, deci avem şi internet. Mulţi ştim cum este războiul din filmele de acţiune sau din documentare. Poate am tras cu puşca, aşa, de pamplezir, la vreun club de tir. Foame înseamnă jumatea aia de oră, până ajungi acasă ori pui mâna şi comanzi mâncare. Am crescut comfortabil, chiar dacă nu avuţi. Cu familii ce ne-au iubit şi protejat. Care chiar şi acum, că suntem ‘dălăi’ mari ne mai împrumută o sută sau ne mai pregătesc o mâncare caldă.
Şi totuşi viaţa e atât de rahat, că nu mai contenim să ne plângem de milă.
Sudan, 1983. Ţara este măcinată de un război civil ce face ravagii. Oameni nevinovaţi sunt ucişi, copii, adulţi, fără nicio scăpare. În nebunia aia 25 de mii de suflete fug din ţară, ajungând după o mie de mile parcurse pe picioarele desculţe, în Kenya, într-o tabără ONU. Sunt băieţi tineri, ce trec prin iad pentru a ajunge spre un minim ‘liman’. Unii mor de foame şi de sete în deşert, ucişi de bombardamente sau de animalele sălbatice. Copii de 10-13 ani învaţă ce înseamnă moartea şi-şi înmormântează prietenii.
Viaţa în tabăra Kakuma este grea. Se primesc ajutoare (hrană şi haine), dar nu sunt multe. Tinerii învaţă engleză şi merg la o şcoală “încropită” undeva în tabără. Trăiesc în nişte condiţii inimaginabile, dar sunt fericiţi că nu îi mai vânează nimeni. Nu ştiu nimic despre rudele lor, unii şi-au văzut părinţii şi fraţii murind în faţa lor, dar alţii nu ştiu dacă cei dragi s-au salvat sau nu.
3800 dintre aceşti “lost boys” sunt relocaţi în SUA. Zâmbeşti amar când îi vezi cum se împiedică pe scările rulante din aeropot, cum află ce înseamnă electricitate sau magazin. Sunt tineri crescuţi “în junglă”, care au ocazia de a intra într-o nouă societate, total diferită de ce ştiu ei.
Ce face filmul excepţional este ATITUDINEA lor. Urmărim îndeaproape viaţa a 3 băieţi, ajunşi în Pittsburg, respectiv Syracuse. Le este greu de tot. Nu prea sunt ‘populari’, pentru că noii vecini sunt uşor speriaţi de grupul de “cafenii” slabi de îi suflă vântul şi mereu îmbrăcaţi “ne-modern”. Sunt însă cuminţi, respectuoşi şi RECUNOSCĂTORI că au o şansă în viaţă. Muncesc pe unde pot, încearcă să facă şi şcoală. Au mereu un zâmbet pe buze şi privesc viaţa ca nişte oameni care au văzut-o pierdută prea des în copilărie.
Nu vă povestesc tot documentarul God Grew Tired of Us, dar este absolut superb. O lecţie de viaţă până la urmă, de la nişte amărâţi care se bucură de fiecare zi, chiar şi grea, aşa cum este viaţa unui ‘nimeni’, venit de peste mări şi ţări. O bună parte dintre băieţii ‘pierduţi’ se realizează în State, pentru că au înţeles secretul unei vieţi bune: munca şi o atitudine pozitivă.
Mersi pentru recomandare 🙂 il voi viziona cat de curand 😀
Intru totul de acord cu tine. Si eu am oroare de cei care se plang non stop de viata lor, fara sa ia taurul de coarne sau sa se obisnuiasca cu ideea ca asta e.
Si multam’ fain de recomandare. E genul de film pe care mi=ar placea sa il vad.
Suna bine descrierea ta, si nu mai vazusem de mult un documentar bun. Apropo de ce ai scris mai sus, mai era o emisiune pe National Geografic cam in acelasi stil, cu vreo 6 indigeni de pe o insula mica amarata, adusi in civilizatia din state intr-un schimb de experienta.
La fel ca in spusele tale, farmecul lor le era dat de un zambet mare pe buze cand descopereau ceva in lumea moderna pentru care ei se chinuie ore intregi in satucul lor uitat de lume.
titlul ma zgarie pe urechi.
Interesanta povestea!Stiu ca unele tari traiesc dezastruos, ei nu se plang de criza, ca n-au masini si toate cele. Mai facut un pic curioasa si cu siguranta am sa ma uit la el cat de curand..
elementul de rasism: noua ne e bine pentru ca niste negri iubesc mai tare AKMul decat sapa.
ii complicata viata in africa si nu numa datorita fetelor palide
Precizare: dorinta de a face ceva, de a invata, politetea lor au devenit valori NUMAI intr-un mediu propice. Daca ramaneau la ei acasa, sau in tabara de refugieti ce valoare mai aveau ?
De multe ori criticam prea usor pe cei care se plang fara sa vedem ca ei se plang nu de propria persoana ci de faptul ca mediul nu le permite sa aibe nici o sansa.
Oameni printre oameni! Unii se plang cand ar trebui sa nu mai poata de bine, altii se plang de vreme….iar altii lupta cu viata! Mi-a placut articolul tau, aceste lucruri te fac sa te intorci spre tine, sa-ti analizezi starea!
Inițial n-am vrut să citesc articolul, am zis că-l amân, că mi-e prea lene, dar m-ai convins … să citesc și să văd documentarul. 🙂
Eu nu sunt genu care sa ma plang…desi in ochii altora par mereu amarat….in realitate….ma descurc si in desert:))
Ceea ce scrii,Dojo,nu stiu cum se face,dar ma lasa fara comentarii mai mereu.
Nici acum nu comentez doar savurez si imi prinde bine. 🙂
Waw…cand te gadesti ca noi ne plangem de lucruri minuscule, iar in viata sunt oamni care incearca sa se descurce in viata fara nimic din ceea ce noi avem, este uimitor cat de ipocriti putem fi uneori si cate suflete bune mai pot exista in lumea asata…:*:*:*:
Foarte interesant ! Ma gandesc serios sa il vizionez intr-un viitor apropiat. Si daca tot veni vorba ca ne plangem de viata noastra ca este grea, sa-ti fac si eu o recomandare: The Pursuit of Happyness – nu stiu daca l-ai vazut sau nu, dar este un film exceptional 🙂
Putem aprecia ca avem sau nu o viata grea raportandu-ne la un reper. Si cum acesta va fi mereu subiectiv…
Noi inca nu ne dam seama de ceea ce deja aveam , si ne plangem pentru ceva ce vrem dar nu ne trebuie, viata ne pune in situatii imposiblile si ar trebui sa luam aminte ed la cei care nu au nimic si reusesc in cele din urma sa mearga mai departe
Suntem oamnei si cu totii facem greseli, greselile noatre sunt nevinovate atunci cand le facem fara intetie, dar pentru cei care au si inca se plang ca vor mai mult, atuncii aceia sunt cei care gresesc pentru ca nu se gandesc la altii care nu are nimi , se gadeste doar la el si al ce are sau va avea, trebuie sa tinem minte un lucru, atunci cand parasim aceasta lume nu vom lua nimic si singurul lucru care va ramane este amintirea celorlati despre noi…pace
e tentant sa ne plangem uneori…
Nu cred ca stim cateodata sa pretuim si sa ne multumim cu ceea ce avem. Suntem invatati sa ne plangem cum dam putin de greu…sunt situatii din care nu credeam ca pot sa ies…dar am cautat solutii, “am luptat” si am iesit din acea situatie mai dificila.Ma uitam acum cateva zile la un documentar in care mureau copii de foame in Somalia…si adulti bineinteles.Cum spui tu Dojo noi avem buleftrice, internet, mancare , liniste.Linistea sufleteasca o da pe ce a trupului.
O sa ma uit si eu cat de curand la documentar!