Cât e de nociv internetul?

Copii ce nu se mai dezlipesc de WOW, încât rămân chiar repetenţi, furturi de identitate, viruşi, situri “deocheate”, dame ajunse în şanţ cu beregata spintecată, după o întâlnire cu un domn cunoscut “pe internet”, destule chestii ce ies cu virgulă de la o simplă accesare a minunii care este internetul. Aşa că în general, prostimea, alimentată de o media aşa cum ştim că o avem, decide că internetul e o chestie foarte naşpa, pe care ori pierzi timpul amboulea, ori cine ştie ce tâmpenii faci sau în ce pericole te arunci. Nasol moment.

Am prins netul destul de “bătrână”. Aveam 19 ani, terminasem liceul (5 ani) şi eram în primul an de facultă. Am avut un coleg de prin nuş’ ce orăşel de pe lângă Craiova, cu care m-am înţeles de minune. Era un copil excelent, învăţa bine, avea mult bun simţ. Cuget că-i plăcea puţin de mine, că era tot după coada mea, dar, cum eram cu un cap mai mare decât el, era clar că nu prea e loc de amor. Ne-am înţeles însă de minune, aşa că, dacă aveam “fereastră” (2 ore pauză între cursuri), mergeam în Complexul Studenţesc la net.

Aşa am dat prima dată cu nasul de net, în toamna lui ’98. Cu el am intrat prima dată pe Altavista (nu era gogu aşa la putere), cu el am făcut contul de Yahoo. Mă uitam iniţial ca prostu-n calendar şi mi-a luat ceva timp să înţeleg cât e de “infinit” netul.

La radio am avut parte de net din prima, pentru că se plăteau bani frumoşi pe vremea aia să avem de unde găsi informaţii. Erau şi veşnicele cărţi de pop-rock, reviste (Q, Mojo) dar şi net. Pe atunci o colegă se “chetuia” cu un nenea de prin America şi spera să plece acolo. Nu s-a întâmplat din păcate, culmea e că a plecat alta şi s-a stabilit peste ocean. Ce vremuri …

Am realizat cât este de minunată chestia asta de se cheamă internet, când rămâneam din nou fără cărţi pentru lecturile obligatorii. Dădea ăl de sus să avem de citit diverse (şi nu Shakespeare, că ăsta e chiar pe toate gardurile) şi un an întreg de la Litere călărea câteva exemplare din carte. Am păţit faza asta nasol de tot cu nuvelele lui Cehov, pe care nu le-am găsit nici măcar la Biblioteca Judeţeană, locaţie pe care o cam frecventam, ca orice tocilar de fapt. Aveam de citit nuş’ care dintre ele şi le-am găsit pe un site. În engleză. Cert este că am evitat să folosesc prea multe nume în lucrarea de examen (cunoscută fiind mania englezilor de a poci numele ), dar am luat 10? Am luat.

În timp am găsit pe net informaţii despre karate, că tocmai începusem antrenamentele. Dacă în primele 3 antrenamente mă uitam ca bovina la poarta renovată, imediat ce am dat de siturile mari de specialitate de pe internaţional, am devenit o mică enciclopedie pe 2 picioare, lăsându-l mască şi pe instructor. Orice problemă am avut, am căutat informaţii şi online. Am învăţat web design de pe net, am citit articole de specialitate, când am început tratamentul ortodontic sau mă pregăteam de diverse examinări medicale. Îmi place să ştiu ce se întâmplă cu mine, nu doar să stau ca proasta în faţa medicului, la fel de informată ca un şoarece de laborator.

Este clar că am şi pierdut timpul pe net, dar am găsit enorm de multă informaţie. Hai să spunem că şi pe “soare” l-am pescuit tot cu ajutorul netului, că-mi scria la emisiunea de duminică, să ceară anumite piese. Au trecut deja ani de când am dat prima dată cu nasul de net şi recunosc că uimirea mea este ca în prima zi. Sunt surprinsă în fiecare moment de cantitatea imensă de informaţie şi ştiinţă la care avem acces la un click distanţă.

Am învăţat în aceşti ani să mă feresc de un anumit gen de situri (fie vorba între noi, nu am fost niciodată consumator de situri adult şi alte minuni de genul ăsta), să mă feresc de diverşi şmecheraşi şi să nu-mi dau informaţiile ca popicul la fiecare email ce pare “real”. Internetul nu este lipsit de pericole, aşa cum condusul maşinii se poate lăsa cu îmbrăţişarea unui copac. Atât timp cât caşti ochii, nu văd de ce ar fi probleme.